Traversând țara pe locul din dreapta. În drum spre mare. Asfaltul roșu, brăzdat de trupurile strivite și de carnea vie a celor care s-au născut purtând suflete. Celor proaspeți li se mai disting chipurile. Din alții rămân doar câteva fire de par care flutură sub curentul bolizilor.

Pentru un om întreg la suflet, șoselele României sunt un coșmar, iar pentru animale cimitire. Cei cu mașini mici și mărunte mai pot frâna, alteori nici nu mai există timp de reacție, iar în fața tonelor mastodonților șoselelor, sufletele se predau cu ochii deschiși.

Așa a fost noaptea trecută. La fel a fost și azi, și tot la fel va fi și diseară. Și mâine. Și în ziua în care mă voi întoarce acasă. Și în fiecare zi în care soarele răsare. Și nu doar aici, ci peste tot în țara asta. Cimitirile cu două benzi își așteaptă tributul și jertfa.

Dacă există un iad al animalelor, acela este pe Pământ. Iar Raiul lor are porțile mereu deschise, și trebuie să fie cel mai frumos loc al Creației.

Mi-am luat masca de pe nas, și mi-am pus-o pe ochi. Ca să nu mai văd.

#româniameafrumoasă

Și pentru că s-a deschis sezonul estival, iar anul ăsta facem concediile mai mult prin țară și pe lângă casă, mă gândesc să-mi iau câinele și cortul, și să mă tot duc undeva pe la munte. Să mă odihnesc, să dorm, să recuperez timpul neglijat față de câine, să caut hribi și zenul rătăcit. Și-mi bat capul încotro s-o apuc, și unde să-mi întind cortul, ca să pot să-mi las și câinele liber să zburde fără să fie împușcat!

Centralizatorul fondurilor de vânătoare spune că suprafața totală din România destinată vânătorii este de 22.047.504 hectare. Iar România are o suprafață totală de 23.839.700 hectare. Grosso modo, 93% din din suprafața țărișoarei noastre este teren de vânătoare. Mai puțin capitala și rezervațiile naturale, dar acolo nu mă primește cu cortul. Pe locul doi este chiar Suceava. Asta-i o mare dilema, căci dacă patrupedul familiei iese din zona de siguranță de 7% a teritoriului României, poate fi împușcât fără restricții. Nasol.

Prin anul 2015 Poliția înregistra un nr. de 107.511 arme letale cu destinația vânătoare, pe românește câte o armă letală la fiecare al 180-lea locuitor al țării. Iar Legea îi cam apară pe vânători. La Sasca Mică au împușcat câinii amicului meu, Dănuț Lucaciu, chiar lângă case. La Arbore au făcut prăpăd, de ne-au contactat copiii să ne povestească cum că drumul către Clit era împânzit de cadavrele cățeilor împușcăți. La Cacica în pădure iar au împușcat, însă biata cățelușă trăiește. Prin Zvorâștea un băiețandru încă împușcă pisici printre case, dar e liniștit, încă nu l-a căutat nimeni. În Iaslovat au împușcat un cațelandru alb exact în față unei case. Adevărul este că le place să împuște câinii, și o fac cu pasiune.

În mintea mea există vreo cinci categorii de vânători. Bogătanii, vânătorașii în verde, politicienii vânători, braconierii, și strămoșii noștri. Aceștia din urmă, adică cei autentici, vânau ca să supraviețuiască, să mănânce și să-și acopere trupurile cu blănuri. Erau inteligenți, și-și foloseau toate simțurile cu care i-au înzestrat mamele lor când i-au născut (ca să nu confunde căprioara cu colegul).

Bogătanul vânător plătește scump ca să ucidă și să-și satisfacă setea lăuntrică de sânge. Zboară cu avionul, mai bagă și sute de kilometri cu jeep-urile, și ajunge în Carpați. Unde-l așteaptă ursul gata hrănit și pregătit din timp. El, bogatanul, urcă în ascunziș, iar dacă este prea bătrân și ramolit ca s-o mai poată face, îl urcă slugile cu tot cu fotoliu. Ursul vine la hrănitoare și de data asta, la fel ca Guleratu din Predeal. Îl caută cu luneta, ba mai și plimbă punctul pe spatele animalului, pe burtă, pe umeri și prelungește momentul, căci asta îl excită. Uneori li se mai intersectează și privirile. Stăpânul pădurilor față în față cu un laș. Își execută jucăria, dar are grijă să nu-i strivească mândrețe de cap, căci a plătit scump pentru trofeu. Iar slugile tranșează hoitul. Apoi zboară înapoi către casă, vede din avion pădurile României, își trece mâna prin mustață, și știe deja că se va întoarce negreșit în țara noastră dragă. Bogătanii ăștia mai au obiceiul să se întâlnească între ei, să mai discute neoficial, și se duc la golf în Anglia, sau la safari prin Africa, dar la ucis și vânătoare vin în România.

Vânătorașii în verde au jeep-uri, haine de camuflaj, se organizează în găști sau grade de rudenie cumătru – cumnat – fin – nepot, investesc mult în logistică și tehnologie modernă (detecție termică, infraroșu), plătesc uneori și sluge hăitași care să le mâne vânatul în bătaia pustii, ba chiar au și Autorizație de Vânătoare.

Braconierii săracii sunt mulți, mici și înfometați. Precum plebea. Dacă vor să pună o pastramă de vânat pe masă, sau să vândă un trofeu la negru, se duc direct în pădure. N-au scrupule, însă au complexe. N-au permis de armă letală, însă stau cu arma în pod, precum baitanii prinși săptămâna trecută prin Sucevița.

Subiectul braconaj – vânătoare este lung, alunecos, mai cu seama din pricina baronilor și oamenilor importanți din peisaje și instituții. Și intrăm astfel în ultima categorie, cea a politicienilor vânători. Până în 1989 am avut un mare dictator, și un mare vânător. Ceaușescu avea ambiția să fie primul vânător al țării, iar cei din jur chiar îl făceau să creadă că este. Acum avem mai mulți și mai mici, care și-au descoperit o nouă pasiune. Ei nu cunosc termenul de ‘animal sălbatic’, ci doar pe cel de ‘vânat’, iar acest penibil lingvistic reflectă tocmai disprețul pe care-l manifestă vizavi de tot ceea ce înseamnă viață. Însă am jurat că nu fac politică.

În România se vânează mult. Enorm. Prima Lege a Vânătorii elaborată după Revoluție a fost cea din 1996. De-atunci a fost modificată de vreo 15 ori, ultima fiind Legea 145/2015 – care a dus și la protestele săracilor ciobani din fața Parlamentului, indignați de limitarea numărului de câini de stână, împușcarea lor și scurtarea perioadei de pășunat. Însă absurd este și faptul că Legea îi apară pe vânători. Nicăieri în legislația europeană nu există termenul de ‘câine sau pisica hoinara’, iar în România nu doar că există, ci pot fi și împușcăți fără restricții odată găsiți undeva pe acea suprafață de 93% din suprafață României, cât ține domeniul de vânătoare.

Orice pistolar autorizat s-ar simți îndreptățit să tragă în toți câinii și pisicile din România dacă nu sunt legați în lesă, sau dacă n-au la gât jujeu, semn distinctiv al ciobanestilor de stână. Ornitologii români acuză câinii de faptul că distrug biodiversitatea, însă fără cifre sau date statistice – iar lipsa dovezilor clare înseamnă comportament irațional. Dar oare nu-i omul cel mai mare dușman al biodiversității? Greenpeace România spune că anual dispare o cantitate de lemn de patru ori cât volumul Casei Poporului. Un om întreg la minte și la suflet iubește natura și spectacolul sau, iar firescul vieții este ca pădurile și dealurile să fie casă animalelor sălbatice.

În secolul 21 suntem contemporanii unui genocid asupra biodiversității, iar în urma lui rămân doar statisticile vânătorești și pădurile rase de pe fața pământului. Trăim într-o Românie a domeniilor, cotelor și permiselor de vânătoare. Să mai vorbim despre moralitate și empatie? Cam cât de patologică trebuie să fie o societate încât să-și permită uciderea animalelor din plăcere?

Așadar unde să plec cu cortul, și să-mi las și câinele să alerge fără teama de a fi împușcat? Vara asta nu prea am unde!

Calul din Vicovul de Sus este bine.
L-am luat, l-am adus la Suceava, si se afla intr-un colt de rai! Ingrijit, operat, cusut, mananca, bea apa, iar oficial este calul cu numarul trei din ultimele doua zile.

Cat despre povestea din Vicovul de Sus.
Un om a postat pe Facebook, si a sunat la politie. Cand am ajuns acolo, aparusera deja si ‘proprietarii’ veniti dupa cai, caci erau doi cai. Omul care sunase la politie nu mai era, iar politia spune ca n-a primit nici o sesizare din partea lui, asta poate fi lamurit si verificat. Rromii trageau de calul rupt la piept sa-l ia si sa-l duca la abator, acolo era destinatia si rostul de ceva bani, caci dupa spusele lor – nu mai era bun de nimic, nici sa traga, dar nici de veterinar n-aveau bani.
In peisaj aparuse si un alt personaj din sat care sustinea ca acest cal i-a farmat masina, si de-acolo se trage si rana. Dupa varianta lor, caii au scapat asnoapte sau dimineata, au alergat pe drum si s-au izbit intr-o masina parcata careia i-au spart luneta, tripla, parca si bara. Rromul sef i-a pus omului in mana 10 milioane pentru daune, apoi s-au pus pe capul calul ranit sa-l bage cu forta intr-o duba.

N-a fost chip sa-i oprim, am sunat la 112, pana a venit politia, au disparut cu tot cu duba, si cu tot cu cai. Apucasem sa-i filmam, au fost identificati, ne-am dus la ei acasa cu Politia, calul era ascuns in grajd. Am sunat medicul veterinar de la circa din Vicovul de Sus sa vina la fata locului si sa acorde un minim de ingrijiri medicale unui cal ce sangera de ore intregi, si culmea, fusese sunat si de un inspector de la ANSVSA Suceava sa vina acolo. Raspunsul dnului veterinar Carcea: ‘Pai cine sunteti voi sa ma chemati acolo si sa dati ordine?’ Cine suntem?? Oameni normali, ca oricare altii, care v-am cerut sprijin sa ajutati un cal taiat la gat, si v-ati batut joc de noi!! Astia suntem!!!

Ploua cu galeata, eram in capatul lumii, peste padurea din spatele grajdului se intindea deja Ucraina….calul sangera intr-una, un medic de circa ce si-a batut joc de noi si de meseria lui, si rromii care urlau: ori dati bani pe cal sa-l luati, ori iesiti din curte si-l ducem la abator! Politia ridica din umeri, caci fara un reprezentant DSV nu puteam lua calul legal.

Parca eram intr-un episod din Las Fierbinti. Mai lipsea primarul, atat. Imaginea calului taiat care se putea prabusi oricand, sictirul veterinarului si distanta la care eram, si fara nici un fel de ajutor, ne-a facut sa batem palma cu tiganii. Le-am dat 10 milioane pe cal numai ca sa fugim spre Suceava si sa gasim un doctor.

Calutul a rezistat pe drum, si-a ajuns intr-o gura de rai. Alexandru Covaşă, Catalin Siminiuc si dnul dr. Cretu ne-asteptau. Spalat, tratat, operat, cusut, cazat la 5 stele, mancare, apa si liniste. Nici nu s-a trezit bine din anestezie, ca nu stia saracul de ce sa se apuce, atat de flamand si de insetat era.
A ajuns la o herghelie…si e cel mai slab, si mai urat dintre toti caii de-acolo. Dar e calutul nostru de suflet, si-o sa fie iubit ca un pursange.

Nu stim adevarul despre ce s-a intamplat cu el la Vicov, si n-o sa-l aflam niciodata. Ca s-a izbit singur intr-o masina (oare sa fie un cal atat de prost?!), ca a fost taiat, noi stim doar varianta celor ce-l pregateau de abator, dupa ce l-au lasat sa sangereze si sa agonizeze ore intregi pe marginea drumului. O alta poveste inmormantata in tacere, dar un alt suflet salvat. Si caii de ieri sunt bine. Povestea celui din Balaceana de noaptea trecuta…nici n-am avut timp s-o scriem. Timp nu mai exista!

Multumim inca o data, Alexandru Covasa si Siminiuc Catalin!

Bine ati venit in Satul Pocoleni!
Suntem intampinati cu caldura si ospitalitate de tabla europeana frumos colorata si de mandrul tricolor. Si de stelutele uniunii care tin sa ne-aminteasca faptul ca am evoluat. Oare?

La poalele edificiului a zacut mai bine de doua saptamani o batrana ciobanesca. Aici si-a gasit si ea culcus, caci tabla pictata a primariei i-a oferit un gram de umbra. Macar atat. In apropiere mandrul sat, vilele, civilizatia si oamenii. Iar in cealalta directie camp cat vezi cu ochii, si o stana. Am primit un telefon, ne-am dus dupa caine.

O catea ciobanesc german care-a fost mandra si semeata la viata ei. Dar din care a ramas o umbra, si doi ochi aproape stinsi de-atata tristete. Abia merge cu picioarele din spate, abia mai poate manca cu cei cativa dinti, tumori mamare, iar pe spate aproape cheala. Caine cu CIP si proprietar. Contactat telefonic, si recomandandu-ma drept o sateanca din Pocoleni, omul spune ca ciobaneasca a fugit de-acasa acum o luna, si doar n-o sa iasa din casa pe starea de urgenta dupa un caine. Si-l va cauta el mai incolo. Nu stiu ce inseamna ‘mai incolo’, credeam ca mai pe seara, sau a doua zi. Insa de la convorbirea noastra a trecut o saptamana. Timp in care omul n-a sunat niciodata inapoi sa intrebe pe care coclauri este cateaua. Nimic. Liniste.

Batrana a ajuns la noi, si-aici va ramane.
Mai grea decat bolile care-o apasa ii este tristetea din priviri. Iar noi nu stim a-i explica ca nu si-a meritat niciodata omul alaturi de care a imbatranit. Aveam sa aflam ulterior ca o doamna buna din Falticeni care trecea zilnic pe-acolo in drum spre munca, a hranit-o, a oblojit-o, ba chiar a adus acolo si un veterinar din sat s-o verifice de CIP. Iar proprietarul mai fusese o data contactat, i s-a spus ca al sau caine zace parasit pe camp, insa reactiile lui au fost zero barat. Tot ulterior am aflat de la ciobani ca ciobaneasca ar fi fost abandonata acolo dintr-o masina.

De ce va mai luati caini, daca in momentele in care au cea mai mare nevoie de voi ii dati la casat? Dati bani pe femele de rasa, le impuiati si castigati, si cand nu le mai tine fizicul le aruncati ca pe niste zdrente! Daca vede omul postarea, il informam oficial pe-aceasta cale ca de fapt noi l-am sunat. Si-l mai informam ca pentru abandon si rele tratamente exista o lege de care el n-a auzit. Dar tot degeaba.
Ca stelutele uniunii de pe tabla primariei.

Nu ne cereti sa-i scriem identitatea, dreptatea se face de organele competente, si nu pe Facebook. Iar scopul asociatiei noastre nu este can can-ul. Ci lupta cu oamenii ca el, si cu suferinta animalelor.

In rest, s-auzim de bine!
Welcome to Pocoleni!

Câinii nimănui au rămas ai nimănui. Dacă până ieri le mai întrezăream chipurile, și le mai auzea plânsetele, acum n-o mai face nimeni. Căci oamenii s-au ascuns unii de alții, și de ei înșiși. Azi, de sărbătoare, parcă am tras clopotele interioare.

Fără cuvinte, fără ecou, și în liniștea fiecăruia dintre noi. Nu mai știm despre timp, despre zilele săptămânii. Iar liniștea în care ne-am adâncit devine uneori asurzitoare.

Aștepăm. Iar povara așteptării ce ne-apasă umerii este mai grea decât cea a lespezilor de râu. Incertitudinea naște în noi temeri pe care n-am crezut să le cunoaștem vreodată.

Iar ceea ce pare să ne clatine acum mai mult este de fapt teama născută în psihicului nostru, mai mare și mai contagioasă decât microbul care ne-a îngenunchiat.

Pandemia pare că despică apele. Despărțind esențialul vieții de tot ceea ce era de prisos. Dar soarele a răsărit. Copacii nasc muguri, pământul iarbă, se întorc păsările, iar frumusețea va salva lumea! Viață știe să meargă doar înainte, iar noi avem datoria s-o urmăm cu dragoste și credință!