Radiografii despre suflete

Vânatul, cortul sau moartea căprioarei?

Și pentru că s-a deschis sezonul estival, iar anul ăsta facem concediile mai mult prin țară și pe lângă casă, mă gândesc să-mi iau câinele și cortul, și să mă tot duc undeva pe la munte. Să mă odihnesc, să dorm, să recuperez timpul neglijat față de câine, să caut hribi și zenul rătăcit. Și-mi bat capul încotro s-o apuc, și unde să-mi întind cortul, ca să pot să-mi las și câinele liber să zburde fără să fie împușcat!

Centralizatorul fondurilor de vânătoare spune că suprafața totală din România destinată vânătorii este de 22.047.504 hectare. Iar România are o suprafață totală de 23.839.700 hectare. Grosso modo, 93% din din suprafața țărișoarei noastre este teren de vânătoare. Mai puțin capitala și rezervațiile naturale, dar acolo nu mă primește cu cortul. Pe locul doi este chiar Suceava. Asta-i o mare dilema, căci dacă patrupedul familiei iese din zona de siguranță de 7% a teritoriului României, poate fi împușcât fără restricții. Nasol.

Prin anul 2015 Poliția înregistra un nr. de 107.511 arme letale cu destinația vânătoare, pe românește câte o armă letală la fiecare al 180-lea locuitor al țării. Iar Legea îi cam apară pe vânători. La Sasca Mică au împușcat câinii amicului meu, Dănuț Lucaciu, chiar lângă case. La Arbore au făcut prăpăd, de ne-au contactat copiii să ne povestească cum că drumul către Clit era împânzit de cadavrele cățeilor împușcăți. La Cacica în pădure iar au împușcat, însă biata cățelușă trăiește. Prin Zvorâștea un băiețandru încă împușcă pisici printre case, dar e liniștit, încă nu l-a căutat nimeni. În Iaslovat au împușcat un cațelandru alb exact în față unei case. Adevărul este că le place să împuște câinii, și o fac cu pasiune.

În mintea mea există vreo cinci categorii de vânători. Bogătanii, vânătorașii în verde, politicienii vânători, braconierii, și strămoșii noștri. Aceștia din urmă, adică cei autentici, vânau ca să supraviețuiască, să mănânce și să-și acopere trupurile cu blănuri. Erau inteligenți, și-și foloseau toate simțurile cu care i-au înzestrat mamele lor când i-au născut (ca să nu confunde căprioara cu colegul).

Bogătanul vânător plătește scump ca să ucidă și să-și satisfacă setea lăuntrică de sânge. Zboară cu avionul, mai bagă și sute de kilometri cu jeep-urile, și ajunge în Carpați. Unde-l așteaptă ursul gata hrănit și pregătit din timp. El, bogatanul, urcă în ascunziș, iar dacă este prea bătrân și ramolit ca s-o mai poată face, îl urcă slugile cu tot cu fotoliu. Ursul vine la hrănitoare și de data asta, la fel ca Guleratu din Predeal. Îl caută cu luneta, ba mai și plimbă punctul pe spatele animalului, pe burtă, pe umeri și prelungește momentul, căci asta îl excită. Uneori li se mai intersectează și privirile. Stăpânul pădurilor față în față cu un laș. Își execută jucăria, dar are grijă să nu-i strivească mândrețe de cap, căci a plătit scump pentru trofeu. Iar slugile tranșează hoitul. Apoi zboară înapoi către casă, vede din avion pădurile României, își trece mâna prin mustață, și știe deja că se va întoarce negreșit în țara noastră dragă. Bogătanii ăștia mai au obiceiul să se întâlnească între ei, să mai discute neoficial, și se duc la golf în Anglia, sau la safari prin Africa, dar la ucis și vânătoare vin în România.

Vânătorașii în verde au jeep-uri, haine de camuflaj, se organizează în găști sau grade de rudenie cumătru – cumnat – fin – nepot, investesc mult în logistică și tehnologie modernă (detecție termică, infraroșu), plătesc uneori și sluge hăitași care să le mâne vânatul în bătaia pustii, ba chiar au și Autorizație de Vânătoare.

Braconierii săracii sunt mulți, mici și înfometați. Precum plebea. Dacă vor să pună o pastramă de vânat pe masă, sau să vândă un trofeu la negru, se duc direct în pădure. N-au scrupule, însă au complexe. N-au permis de armă letală, însă stau cu arma în pod, precum baitanii prinși săptămâna trecută prin Sucevița.

Subiectul braconaj – vânătoare este lung, alunecos, mai cu seama din pricina baronilor și oamenilor importanți din peisaje și instituții. Și intrăm astfel în ultima categorie, cea a politicienilor vânători. Până în 1989 am avut un mare dictator, și un mare vânător. Ceaușescu avea ambiția să fie primul vânător al țării, iar cei din jur chiar îl făceau să creadă că este. Acum avem mai mulți și mai mici, care și-au descoperit o nouă pasiune. Ei nu cunosc termenul de ‘animal sălbatic’, ci doar pe cel de ‘vânat’, iar acest penibil lingvistic reflectă tocmai disprețul pe care-l manifestă vizavi de tot ceea ce înseamnă viață. Însă am jurat că nu fac politică.

În România se vânează mult. Enorm. Prima Lege a Vânătorii elaborată după Revoluție a fost cea din 1996. De-atunci a fost modificată de vreo 15 ori, ultima fiind Legea 145/2015 – care a dus și la protestele săracilor ciobani din fața Parlamentului, indignați de limitarea numărului de câini de stână, împușcarea lor și scurtarea perioadei de pășunat. Însă absurd este și faptul că Legea îi apară pe vânători. Nicăieri în legislația europeană nu există termenul de ‘câine sau pisica hoinara’, iar în România nu doar că există, ci pot fi și împușcăți fără restricții odată găsiți undeva pe acea suprafață de 93% din suprafață României, cât ține domeniul de vânătoare.

Orice pistolar autorizat s-ar simți îndreptățit să tragă în toți câinii și pisicile din România dacă nu sunt legați în lesă, sau dacă n-au la gât jujeu, semn distinctiv al ciobanestilor de stână. Ornitologii români acuză câinii de faptul că distrug biodiversitatea, însă fără cifre sau date statistice – iar lipsa dovezilor clare înseamnă comportament irațional. Dar oare nu-i omul cel mai mare dușman al biodiversității? Greenpeace România spune că anual dispare o cantitate de lemn de patru ori cât volumul Casei Poporului. Un om întreg la minte și la suflet iubește natura și spectacolul sau, iar firescul vieții este ca pădurile și dealurile să fie casă animalelor sălbatice.

În secolul 21 suntem contemporanii unui genocid asupra biodiversității, iar în urma lui rămân doar statisticile vânătorești și pădurile rase de pe fața pământului. Trăim într-o Românie a domeniilor, cotelor și permiselor de vânătoare. Să mai vorbim despre moralitate și empatie? Cam cât de patologică trebuie să fie o societate încât să-și permită uciderea animalelor din plăcere?

Așadar unde să plec cu cortul, și să-mi las și câinele să alerge fără teama de a fi împușcat? Vara asta nu prea am unde!

Related Posts