Cândva, anul trecut, un medic veterinar ne-a rugat să ajutăm o bătrână dintr-un sat. S-o ajutăm cu câinii săi, căci nu mai avea ce să le dea de mâncare. Nu contează care medic, nici care bătrână, nici care sat. Si ne-am dus acasă la bătrână să facem anchetă socială despre bunăstarea câinilor și s-o întrebăm de ce i-au mai trebuit câini dacă nu le poate purta de grijă. Și dacă n-are nici mâncare, atunci de deparazitat și vaccinat de unde are? Toate întrebările care ne stăteau pe limbă au rămas neîntrebate. Au rămas în nodurile din gât și în dosarele cu șină. Căci odată pășite în curtea bunici, primul sentiment a fost acela de rușine. Căci am întâlnit aici foamea care ne-a privit prin ochi de câine și de om deopotrivă. De nu mai înțelegeam încotro să ne vărsăm mila, nici pentru cine era. Când oamenilor le este milă, este pentru că ei au în continuare ceva ce alții nu mai au. Mila te plasează într-o poziție superioară, undeva deasupra celuilalt și-ți întreține iluzia că ești un om bun și că-ți pasă. Era milă din cauza foamei, era greu de acceptat, era copleșitor și nedrept. Așa că am lăsat mila și întrebările, și-am ales rușinea și vinovăția.

Bunica? Măruntă și uscată, adusă de spate, de ani și griji, de muncă și singurătate. Ne-au căzut ochii pe mâinile sale crăpate și noduroase. Și pe unghiile sale muncite. Biata bunică. Câinii? Doi pekineji de incăpeau amândoi într-un ghiozdan și tot mai rămânea loc. Erau adăpostiți într-o cușcă de iepuri. Apoi am dat cu ochii de castronul în care aveau de mâncare. Cartofi fierți. Nu mai era nimic de spus, nu mai erau vorbe. Iar în suflete noastre un carusel de sentimente. Bunica ne-a dat câinii cu mâinile sale cele crăpate. Nu i-a alungat, nu i-a dus în pădure. Iar când n-a mai putut, i-a dat să le fie mai bine. Dar ce-a fost într-al său suflet n-aveam să știm niciodată.

Câinii au ajuns bine, pe puf. Au uitat de bunica. Dar bunica n-a uitat de ei. A trecut mult timp de-atunci. Timpul nu vindecă, ci ceea ce faci cu timpul. Nici povestea bunicii nu s-a vindecat. Iar gândurile ne fug la acea rană rămasă deschisă și căscată. Iar noi, lepădați de sentimentul milei și compasiunii, tocmai ce-am încheiat șirul sărbătorilor de iarnă cu tone și munți de alimente aruncate la ghenă. Timp în care foamea ne privește prin ochi de oameni și animale. Uneori ni se pare indecent să mâncăm, cu atâta foamete în jur. Dar ca s-o înțelegi, trebuie să cobori acolo jos, printre ei.

E trecut de miezul nopții și-ți scriu acum când e liniște. Suntem doar noi două. Eu și cu tine, România mea! Azi e ziua ta. Și te vor sărbători cu parade, cu tancuri și elicoptere, cu fasole și ciolan. Îți vor cânta în strune și te vor pomeni, iți vor striga numele și-ți vor flutura drapele. Azi își vor aminti de tine.

Aici m-am născut. Aici am învățat să cresc și să iubesc. Și aici m-am întors de fiecare dată când am plecat. Căci pământul tău știe a chema înapoi cu sete și dor, chiar de-i gol și sterp, vândut, furat, crăpat sau plini de ciulini. De ziua ta ți-aș obloji rănile, ți-aș vindeca neputințele și te-aș învăța drumul înapoi spre casă. Căci pare că și tu te-ai rătăcit. Apoi, după ce te vei întoarce, îți voi spune cât ești de frumoasă și cât de mult te iubesc!

Noi, o mână de oameni, am ales să avem grijă de animalele tale, România Mea! Căci ele-s atât de multe, iar brațele care luptă pentru ele atât de puține. Nu ne mai ajunge timpul și viața să ajutăm, să vindecăm și să le punem dragoste pe răni. Și există atâta iubire de dăruit cât să oferi fiecăruia în parte și tot nu se termină. Animalele tale sunt multe și singure. Câțiva dintre copiii tăi se opresc să le mângâie, să le acopere rănile și să le găsească o casă. Dar tot nu-i bun. Căci aroganța supremă ne răsună în urechi ca un blestem: ‘Dar bătrânii și orfanii n-au ce mânca și voi cheltuiți bani pe câini!’ Noi, mâna asta de oameni care am ales să muncim printre picioare lor, nu suntem responsabili pentru toate păcatele lumii. Pentru copii și bătrâni luptă statul tău. Luptă sistemul și alte ONG-uri. Iar dacă durerea de printre animale ar fi mai puțină și dacă ne-ar mai rămâne o oră din zi, am lupta și pentru oameni. Căci în viață asta trebuie să porți o luptă cinstită indiferent de frontul și dușmanii pe care ți-i alegi. Fie că o faci pentru oameni sau animale, pentru pământurile părăginite care te cheamă acasă, pentru pădurile care plâng sub drujbe și topoare sau pentru apele tale limpezi. Luptați pentru ce vreți! Dar luptați pentru ceva! Pentru o lume mai bună! Iar voi, cei care ne întrebați de ce purtăm acestă bătălie, voi pentru ce luptați? Dacă nu luptați pentru ceva, n-aveți dreptul să alegeți ce facem noi cu timpul nostru pe pământ. Iar dacă luptați pentru ceva, n-o să ne poticniți drumul căci știți cât de greu este a bătători poteca unui nou început. Noi n-o să vă judecăm niciodată. Căci împreună luptăm pentru tine, România Mea!

De ziua ta îți vor aprinde milioane de beculețe pe milioane de lei. Poate nu vor uita să aprindă și luminile din suflete. Îți vor rosti poezii. Și vor suspina că vor o Românie ca Afară. Știm că te avem, dar ne purtăm cu tine de parcă ai aparține dușmanilor noștri. Ce-ți doresc de ziua ta? Sa-ți vindeci oamenii de dezumanizare. Pe cei flămânzi de bani învață-i că există și foamea de mâncare. Celor flămânzi de mâncare scoate-le în cale oameni care sa-i pună la masă. Celor care nu le mai ajunge, învață-i despre omenie. Măcar azi fiii și fiicele tale să-și pună inimile împreună și să tragă la aceeași căruță. Să te aducă înapoi acasă din zările în care te-ai risipit. Să te ridice înapoi în picioare. Să-ți pună apă la rădăcini. Să te spele de praf și de păcate.

Iar conducătorilor tăi dă-le înțelepciune! Să te iubească și să te respecte ca pe o Mamă! Iar azi când îți rostesc Crezul și te îndeamnă să te deștepți, s-o facă cu lacrimi în ochi, cu pielea de găină, cu speranță și emoție, cu credință și cu Dumnezeu! Și să-și amintească clipa în care au jurat cu mâna pe Cartea Sfântă să te apere!

Cu măștile pe chipuri, dar nu și pe suflete, hai să ne-aducem România înapoi acasă! Să-i desenăm pe cer un curcubeu! Să-i pupăm mâinile crăpate și să-i cerem iertare! Căci numai una avem! Și s-o iubim atât de mult, încât să ne dăm și viața pentru ea!

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana!

Azi este ziua mondială a tuturor prietenilor noștri necuvântători! Și a noastră! A celor care-i iubim, prețuim, respectăm și ne impărțim cu ei clipele și existența!

Tot azi este sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, protectorul ceresc al animalelor și naturii. Iar răsfoind prin Google despre viața lui, am aflat că prin bunătatea și înțelepciunea sa reușea să vorbească, să vindece, să comunice și să îmblânzească animalele. Istoria ne povestește cum a făcut pace cu lupul. Se spune că un sat din Italia, Gubbio, era terorizat de un lup, iar toată lumea era înarmată cu furci și lopeți sa-l omoare. Până într-o zi când Sfantul Francisc a hotarât să se ducă la lup și vorbească cu el. Oamenii l-au crezut nebun. Iar sfântul spune lupului: ‘Eu știu că tu vrei doar mâncare, și de aceea omori și faci prăpăd. Dar îți promit că sătenii iți vor da mâncare, și tu promite-mi ca n-o să mai faci rău nimanui’. Lupul i-a dar laba, au încheiat un pact, și-au început o frumoasă prietenie.

Se mai spune că lupul a trăit doi ani cu sătenii, și umbla prin casele oamenilor care-l hraneau și îngrijeau. L-au îndrăgit atât de mult, încât atunci când a murit lupul – au contruit o biserică, iar sub altar este îngropat capul său. Sfântul Francisc este de asemenea socotit și primul ecologist din istorie care a vorbit despre importanța înțelegerii omului cu natura, și a traiului în armonie.

Se mai spune că pentru marea sa umilință, puritate, sfințenie și dragoste pentru întreaga creație, Dumnezeu l-a făcut să înțeleagă graiul animalelor, să le vorbească și să le predice precum oamenilor. Odată s-ar fi oprit lângă un migdal, și i-a spus: ‘Spune-mi ceva despre Dumnezeu!’. Iar migdalul a înflorit pe loc

Între timp, omenirea n-a învățat mai nimic. Purtăm un război împotriva naturii. Două treimi din populațiile de animale sălbatice de pe glob au dispărut în mai puțin de 50 de ani. Trei miliarde de animale au fost ucise în incendiile din Australia. Abandonăm. Omorâm. Le distrugem habitatele. Și mergem înainte doar din inerție, amăgindu-ne ca unii dintre noi suntem buni, și salvăm.

De Ziua lor, am salvat câteva suflete. Unul dintre ele cu gâtul tăiat, aici în poze. Poate n-a avut niciodata prieteni, însă de azi ne are pe noi.

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana! ❤️

Istoria românului a fost scrisă pe cal. Și alături de cal. Tot cu el ne-am scris basmele și poveștile nemuritoare. Între timp, românul s-a schimbat la față. Iar calul i-a devenit sclav. România nu-și respectă animalele. Și-atunci de ce-ar face-o românul? Prin naștere, un tradițional. Care iubește familia tradițională, dogmele și legile nescrise.

Paradoxul face că românul iși îngenunchiază și singurul animal pe spatele căruia produce ceva. Ceva….orice. Pe Spirit l-am cunoscut în Bălăceana. Prin iunie, anul ăsta. L-au bătut până a cazut cu tot cu căruță într-un șanț. Și pentru că nu se mai putea ridica, l-au lovit cu mânerul biciului peste cap și peste ochi pâna l-au lasat aproape orb. Iar lacrimile de pe obrazul unul cal ustură a neputință. A fost ultima noapte în când și-a văzut stăpânul. Au trecut de-atunci trei luni, timp în care învață doar despre liniște și libertate.

Stăpânul lui Spirit s-a întors a doua zi să-și recupereze calul. După ce s-a trezit din beție. Calul nu mai era, iar el nu ințelegea de ce. Un localnic tradițional, care trăiește într-o familie tradițională. Nu, noi nu mai vrem familii tradiționale! Vrem familii moderne, emancipate, educate, politicoase, citite, care nu au wc-ul în fundul curții, care nu au caiet la crâșmă, care nu beau alocația copiilor, care nu poartă căciulă de miel și broboadă, care nu se bat între ei, soț pe soție, soție pe copii, copii pe părinți și vice – versa, care nu se scobesc în nas în public, care nu-și bat caii, care nu-și pun câinii în lanț, care…..și care. Nu ne rămâne decât consolarea, iar dacă ne consolăm, mergem înapoi.

Nu generalizam, nu nominalizăm. Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință. Cu dragoste, Roxana ❤️

Am tras azi pe dreapta cateva minute undeva in zona Albina, sub o bucata de umbra. Sa adun hartii de prin masina, ganduri si griji, si sa fac un plan pentru inca jumate de zi, ca sa nu calc de doua ori in acelasi loc. Pe trotuarul celalalt trece o doamna. In varsta, dar atat de cocheta! Cu palarie alba, si cu un caine alb.

Merge la pasul cainelui. Pasul cainelui greoi, leganat, si tremurat cu picioarele din spate. Din cand in cand se poticnea, doamna se apropia de el si-i soptea ceva, el parea sa-i inteleaga cuvintele, si prindea iar curaj s-o ia la pas. Am vrut musai s-o cunosc. Asa ca mi-am cautat treaba sa intru in vorba cu dumneaei, si-am intrebat-o cati ani are catelul. Apoi am stat la povesti ca in pauza mare de la scoala!

Il cheama Al, si are doar 11 ani. A fost salvat de pe strazi pe cand avea doar o luna, si crescut in casa, in pat, in familie, si in apartament! Cu glasul tremurand, doamna imi spune ca a inceput deja sa mearga greu, sa scape picioarele, si sa-l doara oasele. O intreb daca are medic veterinar sau nevoie de sprijin! Imi zambeste, si-mi arata cu degetul cabinetul domnului doctor veterinar Dodoiu. Zambesc si eu, si o intreb…domnul Dodoiu trebuie sa fie in varsta, asa-i? Si ma napadesc amintirile din vremurile in care domnul doctor Dodoiu era printre putinii medici veterinari din Suceava, si din timpurile in care stateam lipita pe sub peretii cabinetului sau cu toate vietatile pe care le gaseam de la Liceul Sanitar, si pana la Piata Mica si statia de salvare, caci acolo am crescut. Si cu puii de gaina de-o zi care se vindeau in Piata Mica cu 5 lei, dar pe cei bolnavi mi-i dadeau gratis. Si cu care mergeam la domnul doctor Dodoiu, apoi ii cresteam in balcon, le prindeam muste cu paleta si-i hraneam, iar de indata ce le cresteau aripile, bunicii le mutau resedinta la tara. Dar eu aduceam altii. Mereu.

Am indraznit s-o intreb pe doamna Maria Cuciureanu cati ani are! Are multi, si frumosi! Iar maine este ziua sa! In sacosa avea jumatati de pagina dintr-o revista Lidl, si o punga goala de la o franzela feliata. Pregatite in caz ca Al va face caca pe trotuar. Si-asa umbla de 11 ani, mereu. S-a bucurat tare mult sa-mi povesteasca despre cate suflete a salvat, cate pisici de printre blocuri, si cati porumbei cu aripi rupte a oblojit…cu miere de albine si aloe. Apoi s-a plans de rautatea oamenilor, si a vecinilor care o judeca, si-o cearta, si-o arata cu degetul, si nu incap de animale! Si i-am spus o vorba pe care am invatat-o de la Parintele Pimen…ca gura lumii doar pamantul o inchide! Si i-am mai spus ca este minunata!

La multi ani, pentru ziua de maine, doamna Maria! Sunteti exact asa cum as vrea sa fiu si eu la varsta dumneavoastra! Cocheta, simpatica, optimista, cu unghiile rosii si plina de suflete salvate! Viata isi va urma pasii, iar noi ne vom lasa condusi de ea cu dragoste si credinta. Cu dragoste, Roxana ❤️

Și pentru că s-a deschis sezonul estival, iar anul ăsta facem concediile mai mult prin țară și pe lângă casă, mă gândesc să-mi iau câinele și cortul, și să mă tot duc undeva pe la munte. Să mă odihnesc, să dorm, să recuperez timpul neglijat față de câine, să caut hribi și zenul rătăcit. Și-mi bat capul încotro s-o apuc, și unde să-mi întind cortul, ca să pot să-mi las și câinele liber să zburde fără să fie împușcat!

Centralizatorul fondurilor de vânătoare spune că suprafața totală din România destinată vânătorii este de 22.047.504 hectare. Iar România are o suprafață totală de 23.839.700 hectare. Grosso modo, 93% din din suprafața țărișoarei noastre este teren de vânătoare. Mai puțin capitala și rezervațiile naturale, dar acolo nu mă primește cu cortul. Pe locul doi este chiar Suceava. Asta-i o mare dilema, căci dacă patrupedul familiei iese din zona de siguranță de 7% a teritoriului României, poate fi împușcât fără restricții. Nasol.

Prin anul 2015 Poliția înregistra un nr. de 107.511 arme letale cu destinația vânătoare, pe românește câte o armă letală la fiecare al 180-lea locuitor al țării. Iar Legea îi cam apară pe vânători. La Sasca Mică au împușcat câinii amicului meu, Dănuț Lucaciu, chiar lângă case. La Arbore au făcut prăpăd, de ne-au contactat copiii să ne povestească cum că drumul către Clit era împânzit de cadavrele cățeilor împușcăți. La Cacica în pădure iar au împușcat, însă biata cățelușă trăiește. Prin Zvorâștea un băiețandru încă împușcă pisici printre case, dar e liniștit, încă nu l-a căutat nimeni. În Iaslovat au împușcat un cațelandru alb exact în față unei case. Adevărul este că le place să împuște câinii, și o fac cu pasiune.

În mintea mea există vreo cinci categorii de vânători. Bogătanii, vânătorașii în verde, politicienii vânători, braconierii, și strămoșii noștri. Aceștia din urmă, adică cei autentici, vânau ca să supraviețuiască, să mănânce și să-și acopere trupurile cu blănuri. Erau inteligenți, și-și foloseau toate simțurile cu care i-au înzestrat mamele lor când i-au născut (ca să nu confunde căprioara cu colegul).

Bogătanul vânător plătește scump ca să ucidă și să-și satisfacă setea lăuntrică de sânge. Zboară cu avionul, mai bagă și sute de kilometri cu jeep-urile, și ajunge în Carpați. Unde-l așteaptă ursul gata hrănit și pregătit din timp. El, bogatanul, urcă în ascunziș, iar dacă este prea bătrân și ramolit ca s-o mai poată face, îl urcă slugile cu tot cu fotoliu. Ursul vine la hrănitoare și de data asta, la fel ca Guleratu din Predeal. Îl caută cu luneta, ba mai și plimbă punctul pe spatele animalului, pe burtă, pe umeri și prelungește momentul, căci asta îl excită. Uneori li se mai intersectează și privirile. Stăpânul pădurilor față în față cu un laș. Își execută jucăria, dar are grijă să nu-i strivească mândrețe de cap, căci a plătit scump pentru trofeu. Iar slugile tranșează hoitul. Apoi zboară înapoi către casă, vede din avion pădurile României, își trece mâna prin mustață, și știe deja că se va întoarce negreșit în țara noastră dragă. Bogătanii ăștia mai au obiceiul să se întâlnească între ei, să mai discute neoficial, și se duc la golf în Anglia, sau la safari prin Africa, dar la ucis și vânătoare vin în România.

Vânătorașii în verde au jeep-uri, haine de camuflaj, se organizează în găști sau grade de rudenie cumătru – cumnat – fin – nepot, investesc mult în logistică și tehnologie modernă (detecție termică, infraroșu), plătesc uneori și sluge hăitași care să le mâne vânatul în bătaia pustii, ba chiar au și Autorizație de Vânătoare.

Braconierii săracii sunt mulți, mici și înfometați. Precum plebea. Dacă vor să pună o pastramă de vânat pe masă, sau să vândă un trofeu la negru, se duc direct în pădure. N-au scrupule, însă au complexe. N-au permis de armă letală, însă stau cu arma în pod, precum baitanii prinși săptămâna trecută prin Sucevița.

Subiectul braconaj – vânătoare este lung, alunecos, mai cu seama din pricina baronilor și oamenilor importanți din peisaje și instituții. Și intrăm astfel în ultima categorie, cea a politicienilor vânători. Până în 1989 am avut un mare dictator, și un mare vânător. Ceaușescu avea ambiția să fie primul vânător al țării, iar cei din jur chiar îl făceau să creadă că este. Acum avem mai mulți și mai mici, care și-au descoperit o nouă pasiune. Ei nu cunosc termenul de ‘animal sălbatic’, ci doar pe cel de ‘vânat’, iar acest penibil lingvistic reflectă tocmai disprețul pe care-l manifestă vizavi de tot ceea ce înseamnă viață. Însă am jurat că nu fac politică.

În România se vânează mult. Enorm. Prima Lege a Vânătorii elaborată după Revoluție a fost cea din 1996. De-atunci a fost modificată de vreo 15 ori, ultima fiind Legea 145/2015 – care a dus și la protestele săracilor ciobani din fața Parlamentului, indignați de limitarea numărului de câini de stână, împușcarea lor și scurtarea perioadei de pășunat. Însă absurd este și faptul că Legea îi apară pe vânători. Nicăieri în legislația europeană nu există termenul de ‘câine sau pisica hoinara’, iar în România nu doar că există, ci pot fi și împușcăți fără restricții odată găsiți undeva pe acea suprafață de 93% din suprafață României, cât ține domeniul de vânătoare.

Orice pistolar autorizat s-ar simți îndreptățit să tragă în toți câinii și pisicile din România dacă nu sunt legați în lesă, sau dacă n-au la gât jujeu, semn distinctiv al ciobanestilor de stână. Ornitologii români acuză câinii de faptul că distrug biodiversitatea, însă fără cifre sau date statistice – iar lipsa dovezilor clare înseamnă comportament irațional. Dar oare nu-i omul cel mai mare dușman al biodiversității? Greenpeace România spune că anual dispare o cantitate de lemn de patru ori cât volumul Casei Poporului. Un om întreg la minte și la suflet iubește natura și spectacolul sau, iar firescul vieții este ca pădurile și dealurile să fie casă animalelor sălbatice.

În secolul 21 suntem contemporanii unui genocid asupra biodiversității, iar în urma lui rămân doar statisticile vânătorești și pădurile rase de pe fața pământului. Trăim într-o Românie a domeniilor, cotelor și permiselor de vânătoare. Să mai vorbim despre moralitate și empatie? Cam cât de patologică trebuie să fie o societate încât să-și permită uciderea animalelor din plăcere?

Așadar unde să plec cu cortul, și să-mi las și câinele să alerge fără teama de a fi împușcat? Vara asta nu prea am unde!