Doi câini de om sărac

Cândva, anul trecut, un medic veterinar ne-a rugat să ajutăm o bătrână dintr-un sat. S-o ajutăm cu câinii săi, căci nu mai avea ce să le dea de mâncare. Nu contează care medic, nici care bătrână, nici care sat. Si ne-am dus acasă la bătrână să facem anchetă socială despre bunăstarea câinilor și s-o întrebăm de ce i-au mai trebuit câini dacă nu le poate purta de grijă. Și dacă n-are nici mâncare, atunci de deparazitat și vaccinat de unde are? Toate întrebările care ne stăteau pe limbă au rămas neîntrebate. Au rămas în nodurile din gât și în dosarele cu șină. Căci odată pășite în curtea bunici, primul sentiment a fost acela de rușine. Căci am întâlnit aici foamea care ne-a privit prin ochi de câine și de om deopotrivă. De nu mai înțelegeam încotro să ne vărsăm mila, nici pentru cine era. Când oamenilor le este milă, este pentru că ei au în continuare ceva ce alții nu mai au. Mila te plasează într-o poziție superioară, undeva deasupra celuilalt și-ți întreține iluzia că ești un om bun și că-ți pasă. Era milă din cauza foamei, era greu de acceptat, era copleșitor și nedrept. Așa că am lăsat mila și întrebările, și-am ales rușinea și vinovăția.

Bunica? Măruntă și uscată, adusă de spate, de ani și griji, de muncă și singurătate. Ne-au căzut ochii pe mâinile sale crăpate și noduroase. Și pe unghiile sale muncite. Biata bunică. Câinii? Doi pekineji de incăpeau amândoi într-un ghiozdan și tot mai rămânea loc. Erau adăpostiți într-o cușcă de iepuri. Apoi am dat cu ochii de castronul în care aveau de mâncare. Cartofi fierți. Nu mai era nimic de spus, nu mai erau vorbe. Iar în suflete noastre un carusel de sentimente. Bunica ne-a dat câinii cu mâinile sale cele crăpate. Nu i-a alungat, nu i-a dus în pădure. Iar când n-a mai putut, i-a dat să le fie mai bine. Dar ce-a fost într-al său suflet n-aveam să știm niciodată.

Câinii au ajuns bine, pe puf. Au uitat de bunica. Dar bunica n-a uitat de ei. A trecut mult timp de-atunci. Timpul nu vindecă, ci ceea ce faci cu timpul. Nici povestea bunicii nu s-a vindecat. Iar gândurile ne fug la acea rană rămasă deschisă și căscată. Iar noi, lepădați de sentimentul milei și compasiunii, tocmai ce-am încheiat șirul sărbătorilor de iarnă cu tone și munți de alimente aruncate la ghenă. Timp în care foamea ne privește prin ochi de oameni și animale. Uneori ni se pare indecent să mâncăm, cu atâta foamete în jur. Dar ca s-o înțelegi, trebuie să cobori acolo jos, printre ei.

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin
Share on email

Mai multe articole

Distracția ta este teroare pentru noi!

Multe sunt obiceiurile românești tradiționale ce nu vor cunoaște uitarea. Scorcova, plugușorul, capra, ursul, uratul, colindele-n seara de Ajun. Românii au grijă

Eseu despre dragoste!

A fost odată ca niciodată o cățea pe care am salvat-o din Burdujeni și care a ajuns într-o bază militară NATO din

Shopping Cart
0
    0
    Coșul dvs.
    Coșul dvs. este golÎnapoi la magazin
      Apply Coupon