Cu părul dalb, dinți tociți, priviri senine și sufletele resemnate. Și-au trăit toată viață pe străzi, nimeni nu le-a simțit lipsa, nimeni nu le-a dus dorul. Însă viața le-a schimbat planurile, iar prin împrejurări diferite au ajuns la noi. Fiecare are o poveste, un nume și un număr de țarc. Iar asta-i toată averea lor.

Toți sunt trecuți de zece ani. Și pentru că munca cu animalele înseamnă realitate, suntem conștienți că n-au nici o șansă să mai plece vreodată acasă. Dar după ce viețile noastre își vor intra înapoi în drepturi, să veniți măcar să-i vedeți, să-i plimbați, sa le-aduceți ceva bun, și să le-ascultați poveștile!

Câinii nimănui au rămas ai nimănui. Dacă până ieri le mai întrezăream chipurile, și le mai auzea plânsetele, acum n-o mai face nimeni. Căci oamenii s-au ascuns unii de alții, și de ei înșiși. Azi, de sărbătoare, parcă am tras clopotele interioare.

Fără cuvinte, fără ecou, și în liniștea fiecăruia dintre noi. Nu mai știm despre timp, despre zilele săptămânii. Iar liniștea în care ne-am adâncit devine uneori asurzitoare.

Aștepăm. Iar povara așteptării ce ne-apasă umerii este mai grea decât cea a lespezilor de râu. Incertitudinea naște în noi temeri pe care n-am crezut să le cunoaștem vreodată.

Iar ceea ce pare să ne clatine acum mai mult este de fapt teama născută în psihicului nostru, mai mare și mai contagioasă decât microbul care ne-a îngenunchiat.

Pandemia pare că despică apele. Despărțind esențialul vieții de tot ceea ce era de prisos. Dar soarele a răsărit. Copacii nasc muguri, pământul iarbă, se întorc păsările, iar frumusețea va salva lumea! Viață știe să meargă doar înainte, iar noi avem datoria s-o urmăm cu dragoste și credință!