Traversând țara pe locul din dreapta. În drum spre mare. Asfaltul roșu, brăzdat de trupurile strivite și de carnea vie a celor care s-au născut purtând suflete. Celor proaspeți li se mai disting chipurile. Din alții rămân doar câteva fire de par care flutură sub curentul bolizilor.

Pentru un om întreg la suflet, șoselele României sunt un coșmar, iar pentru animale cimitire. Cei cu mașini mici și mărunte mai pot frâna, alteori nici nu mai există timp de reacție, iar în fața tonelor mastodonților șoselelor, sufletele se predau cu ochii deschiși.

Așa a fost noaptea trecută. La fel a fost și azi, și tot la fel va fi și diseară. Și mâine. Și în ziua în care mă voi întoarce acasă. Și în fiecare zi în care soarele răsare. Și nu doar aici, ci peste tot în țara asta. Cimitirile cu două benzi își așteaptă tributul și jertfa.

Dacă există un iad al animalelor, acela este pe Pământ. Iar Raiul lor are porțile mereu deschise, și trebuie să fie cel mai frumos loc al Creației.

Mi-am luat masca de pe nas, și mi-am pus-o pe ochi. Ca să nu mai văd.

#româniameafrumoasă