Îți scriu acum, înainte de miezul nopții, căci este mai liniște. Îndată va fi 1 Decembrie, ziua ta. N-am voie să te supăr, căci ești sărbătorită. Îți vor face parade și-ți vor scoate tancurile. Îți vor brăzda văzduhul cu elicoptere și-ți vor flutura culorile. Îți vor pronunța numele și-ți vor spune cât ești de frumoasă. Îți vor defila soldații și cățeii care salvează vieți. Apoi fiii și fiicele tale se vor înghesui la fasole cu ciolan și la vin fiert, vor cânta și vor dansa, iar până dimineață vor uita că-i ziua ta.

România mea, dar oare tu ești fericită azi? Sau ești singură? Oare te întreabă cineva ce simți?

România mea, ai mai îmbătrânit un an. Și ți-au mai brăzdat un rid pe frunte. Iar dacă aș avea vreo putere, aș ruga fiii și fiicele tale să se întoarcă de peste mări și țări, să se înhame la aceeași căruță, să tragă toți în aceeași direcție, să te iubească cu sângele și cu sufletul, să-ți pupe pământul, să-și dea viața pentru tine. Și să te scoată din glod până nu-i prea târziu; căci nici măcar tu nu ești nemuritoare!

Eu sunt Maria. O orfană născută într-un șanț al României și călcată de un tir în Cumpărătura (Suceava). Am avut trei picioare rupte, dar am învățat din nou să merg. Iar de ziua ta, îți spun sincer că ai prea mulți câini și prea puține brațe care luptă pentru ei. Și că uneori chipul tău frumos este iadul animalelor pe pământ. Iar iarna nici măcar n-a venit, pare că mai așteaptă un pic… doar de mila noastră.

La mulți ani, România mea!