Nu ai niciun produs în coș.

Contact

Măriței 727160

casaluipatrocle @ gmail.com

Etichetă: protectia animalelor

270766553_443056713968010_2710483626796694376_n
Radiografii despre suflete

Doi câini de om sărac

Cândva, anul trecut, un medic veterinar ne-a rugat să ajutăm o bătrână dintr-un sat. S-o ajutăm cu câinii săi, căci nu mai avea ce să le dea de mâncare. Nu contează care medic, nici care bătrână, nici care sat. Si ne-am dus acasă la bătrână să facem anchetă socială despre bunăstarea câinilor și s-o întrebăm de ce i-au mai trebuit câini dacă nu le poate purta de grijă. Și dacă n-are nici mâncare, atunci de deparazitat și vaccinat de unde are? Toate întrebările care ne stăteau pe limbă au rămas neîntrebate. Au rămas în nodurile din gât și în dosarele cu șină. Căci odată pășite în curtea bunici, primul sentiment a fost acela de rușine. Căci am întâlnit aici foamea care ne-a privit prin ochi de câine și de om deopotrivă. De nu mai înțelegeam încotro să ne vărsăm mila, nici pentru cine era. Când oamenilor le este milă, este pentru că ei au în continuare ceva ce alții nu mai au. Mila te plasează într-o poziție superioară, undeva deasupra celuilalt și-ți întreține iluzia că ești un om bun și că-ți pasă. Era milă din cauza foamei, era greu de acceptat, era copleșitor și nedrept. Așa că am lăsat mila și întrebările, și-am ales rușinea și vinovăția.

Bunica? Măruntă și uscată, adusă de spate, de ani și griji, de muncă și singurătate. Ne-au căzut ochii pe mâinile sale crăpate și noduroase. Și pe unghiile sale muncite. Biata bunică. Câinii? Doi pekineji de incăpeau amândoi într-un ghiozdan și tot mai rămânea loc. Erau adăpostiți într-o cușcă de iepuri. Apoi am dat cu ochii de castronul în care aveau de mâncare. Cartofi fierți. Nu mai era nimic de spus, nu mai erau vorbe. Iar în suflete noastre un carusel de sentimente. Bunica ne-a dat câinii cu mâinile sale cele crăpate. Nu i-a alungat, nu i-a dus în pădure. Iar când n-a mai putut, i-a dat să le fie mai bine. Dar ce-a fost într-al său suflet n-aveam să știm niciodată.

Câinii au ajuns bine, pe puf. Au uitat de bunica. Dar bunica n-a uitat de ei. A trecut mult timp de-atunci. Timpul nu vindecă, ci ceea ce faci cu timpul. Nici povestea bunicii nu s-a vindecat. Iar gândurile ne fug la acea rană rămasă deschisă și căscată. Iar noi, lepădați de sentimentul milei și compasiunii, tocmai ce-am încheiat șirul sărbătorilor de iarnă cu tone și munți de alimente aruncate la ghenă. Timp în care foamea ne privește prin ochi de oameni și animale. Uneori ni se pare indecent să mâncăm, cu atâta foamete în jur. Dar ca s-o înțelegi, trebuie să cobori acolo jos, printre ei.

261643808_2787011478258028_5346707520208751606_n
Radiografii despre suflete

THRACVM RC Suceava în Sara de Crăciun!

În geci de piele și haine negre, pe ritm de rock și cu inimile deschise, iată cum își petrec Ajunul o bandă de motocicliști din Suceava! Cu colinda și cu daruri alături de cățeii noștri din adăpost! Gașca Thracvm RC! Vă mulțumim, prieteni! Și-am învățat de-a lungul anilor că oamenii ăștia în negru, cu bărbi și motoare, care ascultă muzică bună și tare, sunt absolut toți iubitori de animale! Și că în spatele înfățișării lor de ‘Bad to the Bone’ zace un respect total pentru tot ceea ce înseamnă viață – fie că-i vorba de un câine, un fir de iarbă sau un copac!

Respectul nostru, băieți!

263537744_1319370155159474_3719770418901327594_n
Radiografii despre suflete

Eseu despre dragoste!

A fost odată ca niciodată o cățea pe care am salvat-o din Burdujeni și care a ajuns într-o bază militară NATO din Marea Britanie. Promovată de la Poliție la Forțele Speciale. Și pentru că zilele de Crăciun sunt despre povești care se spun și se împărtășesc, care se țes sau se nasc sub ochii noștri, am ales să vă scriem în această seară o altfel de poveste. Nemuritoare. O poveste despre dragostea pe care o purtăm înăuntrul nostru pentru totdeauna. Iar apoi, când plecăm de pe acest pământ, o luăm cu noi pe și pe lumea cealaltă. Pe 17 iunie 2019, în ziua de Rusalii, băieții de la Poliția Locală secția Burdujeni ne cereau sprijinul cu o cățea lovită de mașină. De treabă și inimoși cum i-am cunoscut mereu, polițiștii au adus cățeaua la veterinar, iar de-acolo a rămas în grija noastră. Un picior fracturat, interventie chirurgicală, cățeaua recuperată, pusă înapoi pe 4 picioare și botezată Rusalia după marea sărbătoarea în care a fost salvată.

Primim un mesaj tare frumos din partea unei românce stabilită în Anglia. A îndrăgit-o mult o pe Rusalia, mai aveau un câine salvat dintr-un adăpost din Craiova. Dar nu orice fel de câine, ci unul total neadoptabil, traumatizat, părăsit în adăpost, pe care și l-au asumat total. Am vorbit mult la telefon, ne-am asigurat că pleacă pe mâini bune, am făcut acte și hârtii, apoi am trimis-o pe Rusalia în călătoria vieții sale. Românca noastră? Meda Sandu. A terminat Liceul Sava din Bucureşti şi a fost admisă la Universitatea din Boston, la medicină. Lucruri care au presupus ceva muncă, pe lângă inteligenţa din dotare. Meda a colindat ca voluntar cele mai îndepărtate văgăune și cotloane din Africa. Ca să fie cu adevărat fericită trebuia să-i ajute pe alții. S-a dus în celălalt capăt al lumii ca să dea o mână de ajutor unor copii proveniți din familii cu mari probleme, muritori de foame, violați, bolnavi de SIDA, cu mame prostituate, taţi drogaţi, bunici bolnavi. După studii se stabilește în Marea Britanie, se căsătorește cu Tim, ofițer in UK în forțele speciale Royal Marines. Rusalia a ajuns în Anglia pe 19 septembrie 2019. O viață de vis. O familie de tineri frumoși, intelectuali, plimbări, concedii, dragoste, civilizație. Primim poze, vorbim cu ei, schimbăm mesaje. Atât de frumos. Le trimitem prin curier și CD-ul cu radiografia care a precedat intervenția chirurgicală a Rusaliei, căci urmau să-i facă și asigurare de viață. Anul trecut în lock down, Meda ne trimite măști și creme pentru mâinile noastre crăpate de-atâta spirt și dezinfectant. Am păstrat mereu legătura cu ei, ne-am bucurat enorm pentru Rusalia și mai ales pentru că Meda nu și-a uitat țara și a oferit o șansă extraordinară unui biet maidanez de adăpost.

În iulie 2020, Tim, soțul Medei, se stinge din viață. Avea doar 37 de ani. Brusc, stop cardiac, au aflat ulterior despre boala autoimună. Noi am aflat după vreo două luni, prin septembrie.

Tocmai ce pierdusem atunci o bună prietenă din Suceava, pe Alexandra Carpan. Iar Meda a găsit puterea să ne scrie. Lăsăm mai jos mesajul său, mesaj pe care l-am citit și l-am recitit, care ne-a lăsat fără vorbe…când mai erau atâtea de spus: ‘Buna, am vazut postul vostru despre Alexandra. Imi pare nespus de rau. Stiu ce inseamna si e foarte dificil de acceptat cand o persoana tanara si mai ales cu un suflet bun e luata atat de devreme, si nimic din ce pot sa va spun nu va va alinta sau lua durerea. Tot ce pot sa va spun este ca in timp, durerea se transforma intr-o iubire si mai puternica care vă va umle sufletul de sentimente bune, dar cu greu si foarte incet – cel putin asta sper ca va fi finalul. Nu v-am spus inca, dar sotul meu Tim, tatal Rusaliei, a murit in Iulie la 37 de ani. Ceva asimptomatic, brusc, intr-o noapte a facut un stop cardiac, o boala autoimuna care i-a slabit inima fara sa poata fi detectata. Era ofiter in UK, in fortele speciale Royal Marines, si era cea mai sanatoasa, puternica, fit persoana pe care am cunoscut-o vreodata. Rezultatul bolii autoimune a fost dat aproape la o luna distanta dupa multe teste, pentru ca autopsia nu a aratat nimic. Este foarte dureros si greu pentru cei ramasi. Mai ales pentru Rusalia, care de cand a murit abia o scot din casa, o car cateva strazi pentru ca nu vrea la plimbare. E trista, desi in ultimele saptamani si-a mai revenit, dar il asteapta. Se iubeau mult, si ea locuia cu el in baza militara NATO, baza super secreta si fusese promovata de la politie la fortele speciale. Nu va pot sa va spun cat de fericit l-ati facut cu Rusalia, ma suna si imi spunea cat de speciala e, cat de cool si iubitoare, si ciudata in acelasi timp, si cum simtea cand era el suparat. Cum ingropa sub el jucariile ei, si cum dormeau amandoi in pat, si cum se stingea lumina ea se ducea la ea in pat. Ea era alarma lui. Cand suna alarma, il lasa sa ii dea snooze de doua ori, la a treia venea si ii dadea cu laba in cap! ❤️ Nu am vazut o conexiune ca a lor, si acum se mutase intr-o baza in Scotia unde de-abia astepta sa o ia, avea 5 km inconjurati de iarba in baza, si ii place mult (am dus-o eu acolo cand i-am golit camera ) si ea a fost cu mine. O sa vedeti si filmuletu in care desi nu bea apa din castron, i-a golit lui sticla de apa ❤ E atat de impresionant cum inca sta si il asteapta. NU am putut sa va scriu mai devreme pentru ca am fost efectiv distusa, dar incet incet pentru Rusa si Polly trebuie sa merg mai departe cu el in suflet. Va trimit cateva poze (poza cu el si ea a fost poza pe care am pus-o peste tot la funeralul lui ❤), in loc de flori am cerut donatii pentru voi si pentru ONG-ul de unde am luat o pe Polly, daca primiti in memoria Tim sau Maj TMB Addison RM e pentru el (posibil si nesemnate), sper sa se stranga un pic sa puteti face ceva. Sper in viitor sa putem lucra impreuna sa facem ceva in memoria lui, poate un teren de joaca pentru caini din adapost, poate o cladire pentru cei bolnavi sau cu handicap, momentan nu sunt in stare dar in viitor mi-ar placea mult si stiu ca si lui i-ar fi placut mult de tot. Va pup si tineti-va tare!’

Tim și Rusalia au împărțit împreună mai puțin de un an. A fost dragostea vieții lui. Conexiunile dintre noi sunt permanente, iar urmele lor rămân în tot ceea ce suntem, chiar și atunci când oamenii nu mai există în viața noastră. Meda a trecut prin tot felul de caruseluri, de pierderi, de încercări. Dar a știut să găsească acea iubire profundă care transformă, convertește inimi, destine și care într-un final desenează pe cer un curcubeu…atunci când ploaia a ajuns-o și nu mai găsea răspunsuri! Crăciun cu pace, Meda!  Alături de cățeii tăi! Aceste rânduri sunt pentru tine! Te îmbrățisăm cu dragoste! Esti cel mai frumos și mai puternic om din lume! Mai jos poze cu salvarea Rusaliei, cu viața de poveste alături de Meda și Tim, cu voluntariatul Medei in Africa.

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana!

260749016_2114427985379706_8577746138629710771_n
Radiografii despre suflete

Aduceți România înapoi acasă!

E trecut de miezul nopții și-ți scriu acum când e liniște. Suntem doar noi două. Eu și cu tine, România mea! Azi e ziua ta. Și te vor sărbători cu parade, cu tancuri și elicoptere, cu fasole și ciolan. Îți vor cânta în strune și te vor pomeni, iți vor striga numele și-ți vor flutura drapele. Azi își vor aminti de tine.

Aici m-am născut. Aici am învățat să cresc și să iubesc. Și aici m-am întors de fiecare dată când am plecat. Căci pământul tău știe a chema înapoi cu sete și dor, chiar de-i gol și sterp, vândut, furat, crăpat sau plini de ciulini. De ziua ta ți-aș obloji rănile, ți-aș vindeca neputințele și te-aș învăța drumul înapoi spre casă. Căci pare că și tu te-ai rătăcit. Apoi, după ce te vei întoarce, îți voi spune cât ești de frumoasă și cât de mult te iubesc!

Noi, o mână de oameni, am ales să avem grijă de animalele tale, România Mea! Căci ele-s atât de multe, iar brațele care luptă pentru ele atât de puține. Nu ne mai ajunge timpul și viața să ajutăm, să vindecăm și să le punem dragoste pe răni. Și există atâta iubire de dăruit cât să oferi fiecăruia în parte și tot nu se termină. Animalele tale sunt multe și singure. Câțiva dintre copiii tăi se opresc să le mângâie, să le acopere rănile și să le găsească o casă. Dar tot nu-i bun. Căci aroganța supremă ne răsună în urechi ca un blestem: ‘Dar bătrânii și orfanii n-au ce mânca și voi cheltuiți bani pe câini!’ Noi, mâna asta de oameni care am ales să muncim printre picioare lor, nu suntem responsabili pentru toate păcatele lumii. Pentru copii și bătrâni luptă statul tău. Luptă sistemul și alte ONG-uri. Iar dacă durerea de printre animale ar fi mai puțină și dacă ne-ar mai rămâne o oră din zi, am lupta și pentru oameni. Căci în viață asta trebuie să porți o luptă cinstită indiferent de frontul și dușmanii pe care ți-i alegi. Fie că o faci pentru oameni sau animale, pentru pământurile părăginite care te cheamă acasă, pentru pădurile care plâng sub drujbe și topoare sau pentru apele tale limpezi. Luptați pentru ce vreți! Dar luptați pentru ceva! Pentru o lume mai bună! Iar voi, cei care ne întrebați de ce purtăm acestă bătălie, voi pentru ce luptați? Dacă nu luptați pentru ceva, n-aveți dreptul să alegeți ce facem noi cu timpul nostru pe pământ. Iar dacă luptați pentru ceva, n-o să ne poticniți drumul căci știți cât de greu este a bătători poteca unui nou început. Noi n-o să vă judecăm niciodată. Căci împreună luptăm pentru tine, România Mea!

De ziua ta îți vor aprinde milioane de beculețe pe milioane de lei. Poate nu vor uita să aprindă și luminile din suflete. Îți vor rosti poezii. Și vor suspina că vor o Românie ca Afară. Știm că te avem, dar ne purtăm cu tine de parcă ai aparține dușmanilor noștri. Ce-ți doresc de ziua ta? Sa-ți vindeci oamenii de dezumanizare. Pe cei flămânzi de bani învață-i că există și foamea de mâncare. Celor flămânzi de mâncare scoate-le în cale oameni care sa-i pună la masă. Celor care nu le mai ajunge, învață-i despre omenie. Măcar azi fiii și fiicele tale să-și pună inimile împreună și să tragă la aceeași căruță. Să te aducă înapoi acasă din zările în care te-ai risipit. Să te ridice înapoi în picioare. Să-ți pună apă la rădăcini. Să te spele de praf și de păcate.

Iar conducătorilor tăi dă-le înțelepciune! Să te iubească și să te respecte ca pe o Mamă! Iar azi când îți rostesc Crezul și te îndeamnă să te deștepți, s-o facă cu lacrimi în ochi, cu pielea de găină, cu speranță și emoție, cu credință și cu Dumnezeu! Și să-și amintească clipa în care au jurat cu mâna pe Cartea Sfântă să te apere!

Cu măștile pe chipuri, dar nu și pe suflete, hai să ne-aducem România înapoi acasă! Să-i desenăm pe cer un curcubeu! Să-i pupăm mâinile crăpate și să-i cerem iertare! Căci numai una avem! Și s-o iubim atât de mult, încât să ne dăm și viața pentru ea!

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana!

img_4836
Radiografii despre suflete

De Ziua Internațională a Animalelor! Și a oamenilor care le iubesc!

Azi este ziua mondială a tuturor prietenilor noștri necuvântători! Și a noastră! A celor care-i iubim, prețuim, respectăm și ne impărțim cu ei clipele și existența!

Tot azi este sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi, protectorul ceresc al animalelor și naturii. Iar răsfoind prin Google despre viața lui, am aflat că prin bunătatea și înțelepciunea sa reușea să vorbească, să vindece, să comunice și să îmblânzească animalele. Istoria ne povestește cum a făcut pace cu lupul. Se spune că un sat din Italia, Gubbio, era terorizat de un lup, iar toată lumea era înarmată cu furci și lopeți sa-l omoare. Până într-o zi când Sfantul Francisc a hotarât să se ducă la lup și vorbească cu el. Oamenii l-au crezut nebun. Iar sfântul spune lupului: ‘Eu știu că tu vrei doar mâncare, și de aceea omori și faci prăpăd. Dar îți promit că sătenii iți vor da mâncare, și tu promite-mi ca n-o să mai faci rău nimanui’. Lupul i-a dar laba, au încheiat un pact, și-au început o frumoasă prietenie.

Se mai spune că lupul a trăit doi ani cu sătenii, și umbla prin casele oamenilor care-l hraneau și îngrijeau. L-au îndrăgit atât de mult, încât atunci când a murit lupul – au contruit o biserică, iar sub altar este îngropat capul său. Sfântul Francisc este de asemenea socotit și primul ecologist din istorie care a vorbit despre importanța înțelegerii omului cu natura, și a traiului în armonie.

Se mai spune că pentru marea sa umilință, puritate, sfințenie și dragoste pentru întreaga creație, Dumnezeu l-a făcut să înțeleagă graiul animalelor, să le vorbească și să le predice precum oamenilor. Odată s-ar fi oprit lângă un migdal, și i-a spus: ‘Spune-mi ceva despre Dumnezeu!’. Iar migdalul a înflorit pe loc

Între timp, omenirea n-a învățat mai nimic. Purtăm un război împotriva naturii. Două treimi din populațiile de animale sălbatice de pe glob au dispărut în mai puțin de 50 de ani. Trei miliarde de animale au fost ucise în incendiile din Australia. Abandonăm. Omorâm. Le distrugem habitatele. Și mergem înainte doar din inerție, amăgindu-ne ca unii dintre noi suntem buni, și salvăm.

De Ziua lor, am salvat câteva suflete. Unul dintre ele cu gâtul tăiat, aici în poze. Poate n-a avut niciodata prieteni, însă de azi ne are pe noi.

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana! ❤️

img_0338
Radiografii despre suflete

O dragoste!

Psihologii spun că o criză personală sau colectivă nu șlefuiește caracterul oamenilor, așa cum greșit se crede, ci doar îl revelează. La fel și războiul pandemiei pe care-l purtăm în suflete de jumate de an. Ne amăgim crezând că pe vremuri oamenii erau mai buni și mai plini de empatie. Erau exact la fel, doar că existau mai puține căi prin care să-și exprime rădăcinile de Homo Sapiens pus pe autodistrugere.

În acest context l-am cunoscut pe Oscar. Undeva prin Șcheia, legat pe-un deal în spatele unei case ai cărei proprietari se mutaseră de-acolo. Însă Oscar nu le-a mai trebuit. I se dusese vestea că-i extrem de agresiv, iar din mila unor vecini era hrănit din când în când doar de la distanță. Cu lopata. Apă doar de la ploaie. Cureaua veche ce-i spânzura la gât era cu vreo trei găuri mai largă, și putea pleca oricând din lanț. Însă unde sa plece, dacă acolo-i era casa? Picioarele strâmbe de rahitism, coastele prin piele, iar el o umbră de câine ce fusese cândva un Rottweiler.

Oscar era de fapt un câine cuminte, însă doar el știa asta. L-am cazat singur într-un țarc, căci auzisem legenda hranitului cu lopata. Într-o zi apare la adăpost un om, să adopte un câine. Îl vede pe Oscar, iar de-atunci nu s-au mai despărțit unul de celalalt. Apoi omul află ca trebuie să plece în Anglia la muncă, să facă bani. Căci avea acasă o fetiță bolnavă care trebuia operată în Germania. Iar el n-avea bani pentru operație. Însă nu vrea să plece la Londra fără Oscar. Între timp, covidul pusese stăpânire peste planetă, noi deveneam captivi în case, în propriile temeri, actori în scenarii ce se schimbau de la o noapte la alta, și ieșeam din casă cu hârtii.

Omul nu mai poate pleca la Londra, toate zborurile anulate, însă continuă să vină zilnic în adăpost să-si vadă câinele, sa-i aducă mâncare de-acasă, sa-l plimbe pe câmp și prin pădure. I-am interzis să mai vină, căci trăiam și eram părtașii fricii și psihozei colective. Ba chiar îl amenințasem că anunțăm filtrul instalat la Pătrauți sa-l întoarcă din drum. Apoi dădeam de ochii lui Oscar…care-l așteptau, și-l căutau. Și-am realizat că suntem nebuni, și că reacționăm instinctiv în fața fricii. Asemenea animalelor. Acum, dupa cinci luni, realizez că ne-am temut mai mult de anxietate, decât de boala în sine. Suntem slabi și vulnerabili. Iar singura cale spre suflete noastre este să ne asumăm aceste vulnerabilități. Și mi le-am asumat, căci am cerut iertare omului, și l-am rugat să vină în adăpost în fiecare zi.

A trecut teama, psihoza, anotimpul pandemiei, avioanele au inceput să zboare, iar omul nostru și câinele lui au plecat la Londra. Împreună. Sunt de nedespărțit, și la muncă, și acasă. Primesc poze despre fericirea lor, iar povestea lui Oscar mă tot întoarce în timp. Și intr-o poveste despre cum fost părăsit de stăpâni, despre ziua în care și-a cunoscut omul, dar și despre teamă. Ne era o teamă împreună, și n-o vom uita niciodată, căci mintea este un mecanism complicat și pervers. Însă ne-am acceptat temerile, ne-am iertat din priviri, și-am găsit împreună un sens să trecem peste toate, Oscar. Mulțumesc omului aceastei povești, Sorin Barbosu! Mulțumesc si celorlalte prietene care au aliniat planetele pentru Oscar! Găbița, Corina și Ligia! Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu dragoste, Roxana! ❤️

img_8121
Radiografii despre suflete

Iadul cailor

Istoria românului a fost scrisă pe cal. Și alături de cal. Tot cu el ne-am scris basmele și poveștile nemuritoare. Între timp, românul s-a schimbat la față. Iar calul i-a devenit sclav. România nu-și respectă animalele. Și-atunci de ce-ar face-o românul? Prin naștere, un tradițional. Care iubește familia tradițională, dogmele și legile nescrise.

Paradoxul face că românul iși îngenunchiază și singurul animal pe spatele căruia produce ceva. Ceva….orice. Pe Spirit l-am cunoscut în Bălăceana. Prin iunie, anul ăsta. L-au bătut până a cazut cu tot cu căruță într-un șanț. Și pentru că nu se mai putea ridica, l-au lovit cu mânerul biciului peste cap și peste ochi pâna l-au lasat aproape orb. Iar lacrimile de pe obrazul unul cal ustură a neputință. A fost ultima noapte în când și-a văzut stăpânul. Au trecut de-atunci trei luni, timp în care învață doar despre liniște și libertate.

Stăpânul lui Spirit s-a întors a doua zi să-și recupereze calul. După ce s-a trezit din beție. Calul nu mai era, iar el nu ințelegea de ce. Un localnic tradițional, care trăiește într-o familie tradițională. Nu, noi nu mai vrem familii tradiționale! Vrem familii moderne, emancipate, educate, politicoase, citite, care nu au wc-ul în fundul curții, care nu au caiet la crâșmă, care nu beau alocația copiilor, care nu poartă căciulă de miel și broboadă, care nu se bat între ei, soț pe soție, soție pe copii, copii pe părinți și vice – versa, care nu se scobesc în nas în public, care nu-și bat caii, care nu-și pun câinii în lanț, care…..și care. Nu ne rămâne decât consolarea, iar dacă ne consolăm, mergem înapoi.

Nu generalizam, nu nominalizăm. Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință. Cu dragoste, Roxana ❤️

Spirit
img_6428
Radiografii despre suflete

Doamna de la Albina

Am tras azi pe dreapta cateva minute undeva in zona Albina, sub o bucata de umbra. Sa adun hartii de prin masina, ganduri si griji, si sa fac un plan pentru inca jumate de zi, ca sa nu calc de doua ori in acelasi loc. Pe trotuarul celalalt trece o doamna. In varsta, dar atat de cocheta! Cu palarie alba, si cu un caine alb.

Merge la pasul cainelui. Pasul cainelui greoi, leganat, si tremurat cu picioarele din spate. Din cand in cand se poticnea, doamna se apropia de el si-i soptea ceva, el parea sa-i inteleaga cuvintele, si prindea iar curaj s-o ia la pas. Am vrut musai s-o cunosc. Asa ca mi-am cautat treaba sa intru in vorba cu dumneaei, si-am intrebat-o cati ani are catelul. Apoi am stat la povesti ca in pauza mare de la scoala!

Il cheama Al, si are doar 11 ani. A fost salvat de pe strazi pe cand avea doar o luna, si crescut in casa, in pat, in familie, si in apartament! Cu glasul tremurand, doamna imi spune ca a inceput deja sa mearga greu, sa scape picioarele, si sa-l doara oasele. O intreb daca are medic veterinar sau nevoie de sprijin! Imi zambeste, si-mi arata cu degetul cabinetul domnului doctor veterinar Dodoiu. Zambesc si eu, si o intreb…domnul Dodoiu trebuie sa fie in varsta, asa-i? Si ma napadesc amintirile din vremurile in care domnul doctor Dodoiu era printre putinii medici veterinari din Suceava, si din timpurile in care stateam lipita pe sub peretii cabinetului sau cu toate vietatile pe care le gaseam de la Liceul Sanitar, si pana la Piata Mica si statia de salvare, caci acolo am crescut. Si cu puii de gaina de-o zi care se vindeau in Piata Mica cu 5 lei, dar pe cei bolnavi mi-i dadeau gratis. Si cu care mergeam la domnul doctor Dodoiu, apoi ii cresteam in balcon, le prindeam muste cu paleta si-i hraneam, iar de indata ce le cresteau aripile, bunicii le mutau resedinta la tara. Dar eu aduceam altii. Mereu.

Am indraznit s-o intreb pe doamna Maria Cuciureanu cati ani are! Are multi, si frumosi! Iar maine este ziua sa! In sacosa avea jumatati de pagina dintr-o revista Lidl, si o punga goala de la o franzela feliata. Pregatite in caz ca Al va face caca pe trotuar. Si-asa umbla de 11 ani, mereu. S-a bucurat tare mult sa-mi povesteasca despre cate suflete a salvat, cate pisici de printre blocuri, si cati porumbei cu aripi rupte a oblojit…cu miere de albine si aloe. Apoi s-a plans de rautatea oamenilor, si a vecinilor care o judeca, si-o cearta, si-o arata cu degetul, si nu incap de animale! Si i-am spus o vorba pe care am invatat-o de la Parintele Pimen…ca gura lumii doar pamantul o inchide! Si i-am mai spus ca este minunata!

La multi ani, pentru ziua de maine, doamna Maria! Sunteti exact asa cum as vrea sa fiu si eu la varsta dumneavoastra! Cocheta, simpatica, optimista, cu unghiile rosii si plina de suflete salvate! Viata isi va urma pasii, iar noi ne vom lasa condusi de ea cu dragoste si credinta. Cu dragoste, Roxana ❤️

img_5298
Radiografii despre suflete

La un pas…

Undeva pe Alexandru cel Bun, o doamnă în vârstă plimbă în lesă un cățel ce pare la fel de în vârstă ca ea. Doamna cochetă, cu turban gros pe cap, cu ochelari pe vârful nasului, și cu o sacoșă.

Cățelul cu părul dalb, fără sânge albastru, și fără impresii. Un maidanez pensionat. O soarbe din priviri, și o așteaptă. Merg amândoi la pas, negrăbindu-se absolut nicăieri. Nu mai au tot timpul din lume, însă par că se au unul pe celălalt de când lumea.

Bătrâna se sprijină din când în când în baston. El o privește, pare să știe cât o ține durerea, și o așteaptă. Peste trei pași, cățelul se opintește de două ori, și face un caca scurt pe trotuar. Bătrâna se oprește, căci e rândul său să aștepte. Scoate din sacoșă un ziar, și sterge mizeria. Iși continuă drumul împreună. La pas. Un pas învățat într-o viață de om, și într-una de câine. Viață trăită frumos, și îmbătrânită asemenea. Săru-mâna, doamnă!

O poveste născută dintr-o privire. Și spusă dintr-un gând. Și trăită pe timpul pandemiei.

106602487_325807165119600_4537837255458577719_n
Radiografii despre suflete

Vânatul, cortul sau moartea căprioarei?

Și pentru că s-a deschis sezonul estival, iar anul ăsta facem concediile mai mult prin țară și pe lângă casă, mă gândesc să-mi iau câinele și cortul, și să mă tot duc undeva pe la munte. Să mă odihnesc, să dorm, să recuperez timpul neglijat față de câine, să caut hribi și zenul rătăcit. Și-mi bat capul încotro s-o apuc, și unde să-mi întind cortul, ca să pot să-mi las și câinele liber să zburde fără să fie împușcat!

Centralizatorul fondurilor de vânătoare spune că suprafața totală din România destinată vânătorii este de 22.047.504 hectare. Iar România are o suprafață totală de 23.839.700 hectare. Grosso modo, 93% din din suprafața țărișoarei noastre este teren de vânătoare. Mai puțin capitala și rezervațiile naturale, dar acolo nu mă primește cu cortul. Pe locul doi este chiar Suceava. Asta-i o mare dilema, căci dacă patrupedul familiei iese din zona de siguranță de 7% a teritoriului României, poate fi împușcât fără restricții. Nasol.

Prin anul 2015 Poliția înregistra un nr. de 107.511 arme letale cu destinația vânătoare, pe românește câte o armă letală la fiecare al 180-lea locuitor al țării. Iar Legea îi cam apară pe vânători. La Sasca Mică au împușcat câinii amicului meu, Dănuț Lucaciu, chiar lângă case. La Arbore au făcut prăpăd, de ne-au contactat copiii să ne povestească cum că drumul către Clit era împânzit de cadavrele cățeilor împușcăți. La Cacica în pădure iar au împușcat, însă biata cățelușă trăiește. Prin Zvorâștea un băiețandru încă împușcă pisici printre case, dar e liniștit, încă nu l-a căutat nimeni. În Iaslovat au împușcat un cațelandru alb exact în față unei case. Adevărul este că le place să împuște câinii, și o fac cu pasiune.

În mintea mea există vreo cinci categorii de vânători. Bogătanii, vânătorașii în verde, politicienii vânători, braconierii, și strămoșii noștri. Aceștia din urmă, adică cei autentici, vânau ca să supraviețuiască, să mănânce și să-și acopere trupurile cu blănuri. Erau inteligenți, și-și foloseau toate simțurile cu care i-au înzestrat mamele lor când i-au născut (ca să nu confunde căprioara cu colegul).

Bogătanul vânător plătește scump ca să ucidă și să-și satisfacă setea lăuntrică de sânge. Zboară cu avionul, mai bagă și sute de kilometri cu jeep-urile, și ajunge în Carpați. Unde-l așteaptă ursul gata hrănit și pregătit din timp. El, bogatanul, urcă în ascunziș, iar dacă este prea bătrân și ramolit ca s-o mai poată face, îl urcă slugile cu tot cu fotoliu. Ursul vine la hrănitoare și de data asta, la fel ca Guleratu din Predeal. Îl caută cu luneta, ba mai și plimbă punctul pe spatele animalului, pe burtă, pe umeri și prelungește momentul, căci asta îl excită. Uneori li se mai intersectează și privirile. Stăpânul pădurilor față în față cu un laș. Își execută jucăria, dar are grijă să nu-i strivească mândrețe de cap, căci a plătit scump pentru trofeu. Iar slugile tranșează hoitul. Apoi zboară înapoi către casă, vede din avion pădurile României, își trece mâna prin mustață, și știe deja că se va întoarce negreșit în țara noastră dragă. Bogătanii ăștia mai au obiceiul să se întâlnească între ei, să mai discute neoficial, și se duc la golf în Anglia, sau la safari prin Africa, dar la ucis și vânătoare vin în România.

Vânătorașii în verde au jeep-uri, haine de camuflaj, se organizează în găști sau grade de rudenie cumătru – cumnat – fin – nepot, investesc mult în logistică și tehnologie modernă (detecție termică, infraroșu), plătesc uneori și sluge hăitași care să le mâne vânatul în bătaia pustii, ba chiar au și Autorizație de Vânătoare.

Braconierii săracii sunt mulți, mici și înfometați. Precum plebea. Dacă vor să pună o pastramă de vânat pe masă, sau să vândă un trofeu la negru, se duc direct în pădure. N-au scrupule, însă au complexe. N-au permis de armă letală, însă stau cu arma în pod, precum baitanii prinși săptămâna trecută prin Sucevița.

Subiectul braconaj – vânătoare este lung, alunecos, mai cu seama din pricina baronilor și oamenilor importanți din peisaje și instituții. Și intrăm astfel în ultima categorie, cea a politicienilor vânători. Până în 1989 am avut un mare dictator, și un mare vânător. Ceaușescu avea ambiția să fie primul vânător al țării, iar cei din jur chiar îl făceau să creadă că este. Acum avem mai mulți și mai mici, care și-au descoperit o nouă pasiune. Ei nu cunosc termenul de ‘animal sălbatic’, ci doar pe cel de ‘vânat’, iar acest penibil lingvistic reflectă tocmai disprețul pe care-l manifestă vizavi de tot ceea ce înseamnă viață. Însă am jurat că nu fac politică.

În România se vânează mult. Enorm. Prima Lege a Vânătorii elaborată după Revoluție a fost cea din 1996. De-atunci a fost modificată de vreo 15 ori, ultima fiind Legea 145/2015 – care a dus și la protestele săracilor ciobani din fața Parlamentului, indignați de limitarea numărului de câini de stână, împușcarea lor și scurtarea perioadei de pășunat. Însă absurd este și faptul că Legea îi apară pe vânători. Nicăieri în legislația europeană nu există termenul de ‘câine sau pisica hoinara’, iar în România nu doar că există, ci pot fi și împușcăți fără restricții odată găsiți undeva pe acea suprafață de 93% din suprafață României, cât ține domeniul de vânătoare.

Orice pistolar autorizat s-ar simți îndreptățit să tragă în toți câinii și pisicile din România dacă nu sunt legați în lesă, sau dacă n-au la gât jujeu, semn distinctiv al ciobanestilor de stână. Ornitologii români acuză câinii de faptul că distrug biodiversitatea, însă fără cifre sau date statistice – iar lipsa dovezilor clare înseamnă comportament irațional. Dar oare nu-i omul cel mai mare dușman al biodiversității? Greenpeace România spune că anual dispare o cantitate de lemn de patru ori cât volumul Casei Poporului. Un om întreg la minte și la suflet iubește natura și spectacolul sau, iar firescul vieții este ca pădurile și dealurile să fie casă animalelor sălbatice.

În secolul 21 suntem contemporanii unui genocid asupra biodiversității, iar în urma lui rămân doar statisticile vânătorești și pădurile rase de pe fața pământului. Trăim într-o Românie a domeniilor, cotelor și permiselor de vânătoare. Să mai vorbim despre moralitate și empatie? Cam cât de patologică trebuie să fie o societate încât să-și permită uciderea animalelor din plăcere?

Așadar unde să plec cu cortul, și să-mi las și câinele să alerge fără teama de a fi împușcat? Vara asta nu prea am unde!