Undeva pe Alexandru cel Bun, o doamnă în vârstă plimbă în lesă un cățel ce pare la fel de în vârstă ca ea. Doamna cochetă, cu turban gros pe cap, cu ochelari pe vârful nasului, și cu o sacoșă.

Cățelul cu părul dalb, fără sânge albastru, și fără impresii. Un maidanez pensionat. O soarbe din priviri, și o așteaptă. Merg amândoi la pas, negrăbindu-se absolut nicăieri. Nu mai au tot timpul din lume, însă par că se au unul pe celălalt de când lumea.

Bătrâna se sprijină din când în când în baston. El o privește, pare să știe cât o ține durerea, și o așteaptă. Peste trei pași, cățelul se opintește de două ori, și face un caca scurt pe trotuar. Bătrâna se oprește, căci e rândul său să aștepte. Scoate din sacoșă un ziar, și sterge mizeria. Iși continuă drumul împreună. La pas. Un pas învățat într-o viață de om, și într-una de câine. Viață trăită frumos, și îmbătrânită asemenea. Săru-mâna, doamnă!

O poveste născută dintr-o privire. Și spusă dintr-un gând. Și trăită pe timpul pandemiei.