Nu ai niciun produs în coș.

Contact

Măriței 727160

casaluipatrocle @ gmail.com

Etichetă: câini bătrâni

270766553_443056713968010_2710483626796694376_n
Radiografii despre suflete

Doi câini de om sărac

Cândva, anul trecut, un medic veterinar ne-a rugat să ajutăm o bătrână dintr-un sat. S-o ajutăm cu câinii săi, căci nu mai avea ce să le dea de mâncare. Nu contează care medic, nici care bătrână, nici care sat. Si ne-am dus acasă la bătrână să facem anchetă socială despre bunăstarea câinilor și s-o întrebăm de ce i-au mai trebuit câini dacă nu le poate purta de grijă. Și dacă n-are nici mâncare, atunci de deparazitat și vaccinat de unde are? Toate întrebările care ne stăteau pe limbă au rămas neîntrebate. Au rămas în nodurile din gât și în dosarele cu șină. Căci odată pășite în curtea bunici, primul sentiment a fost acela de rușine. Căci am întâlnit aici foamea care ne-a privit prin ochi de câine și de om deopotrivă. De nu mai înțelegeam încotro să ne vărsăm mila, nici pentru cine era. Când oamenilor le este milă, este pentru că ei au în continuare ceva ce alții nu mai au. Mila te plasează într-o poziție superioară, undeva deasupra celuilalt și-ți întreține iluzia că ești un om bun și că-ți pasă. Era milă din cauza foamei, era greu de acceptat, era copleșitor și nedrept. Așa că am lăsat mila și întrebările, și-am ales rușinea și vinovăția.

Bunica? Măruntă și uscată, adusă de spate, de ani și griji, de muncă și singurătate. Ne-au căzut ochii pe mâinile sale crăpate și noduroase. Și pe unghiile sale muncite. Biata bunică. Câinii? Doi pekineji de incăpeau amândoi într-un ghiozdan și tot mai rămânea loc. Erau adăpostiți într-o cușcă de iepuri. Apoi am dat cu ochii de castronul în care aveau de mâncare. Cartofi fierți. Nu mai era nimic de spus, nu mai erau vorbe. Iar în suflete noastre un carusel de sentimente. Bunica ne-a dat câinii cu mâinile sale cele crăpate. Nu i-a alungat, nu i-a dus în pădure. Iar când n-a mai putut, i-a dat să le fie mai bine. Dar ce-a fost într-al său suflet n-aveam să știm niciodată.

Câinii au ajuns bine, pe puf. Au uitat de bunica. Dar bunica n-a uitat de ei. A trecut mult timp de-atunci. Timpul nu vindecă, ci ceea ce faci cu timpul. Nici povestea bunicii nu s-a vindecat. Iar gândurile ne fug la acea rană rămasă deschisă și căscată. Iar noi, lepădați de sentimentul milei și compasiunii, tocmai ce-am încheiat șirul sărbătorilor de iarnă cu tone și munți de alimente aruncate la ghenă. Timp în care foamea ne privește prin ochi de oameni și animale. Uneori ni se pare indecent să mâncăm, cu atâta foamete în jur. Dar ca s-o înțelegi, trebuie să cobori acolo jos, printre ei.

img_8121
Radiografii despre suflete

Iadul cailor

Istoria românului a fost scrisă pe cal. Și alături de cal. Tot cu el ne-am scris basmele și poveștile nemuritoare. Între timp, românul s-a schimbat la față. Iar calul i-a devenit sclav. România nu-și respectă animalele. Și-atunci de ce-ar face-o românul? Prin naștere, un tradițional. Care iubește familia tradițională, dogmele și legile nescrise.

Paradoxul face că românul iși îngenunchiază și singurul animal pe spatele căruia produce ceva. Ceva….orice. Pe Spirit l-am cunoscut în Bălăceana. Prin iunie, anul ăsta. L-au bătut până a cazut cu tot cu căruță într-un șanț. Și pentru că nu se mai putea ridica, l-au lovit cu mânerul biciului peste cap și peste ochi pâna l-au lasat aproape orb. Iar lacrimile de pe obrazul unul cal ustură a neputință. A fost ultima noapte în când și-a văzut stăpânul. Au trecut de-atunci trei luni, timp în care învață doar despre liniște și libertate.

Stăpânul lui Spirit s-a întors a doua zi să-și recupereze calul. După ce s-a trezit din beție. Calul nu mai era, iar el nu ințelegea de ce. Un localnic tradițional, care trăiește într-o familie tradițională. Nu, noi nu mai vrem familii tradiționale! Vrem familii moderne, emancipate, educate, politicoase, citite, care nu au wc-ul în fundul curții, care nu au caiet la crâșmă, care nu beau alocația copiilor, care nu poartă căciulă de miel și broboadă, care nu se bat între ei, soț pe soție, soție pe copii, copii pe părinți și vice – versa, care nu se scobesc în nas în public, care nu-și bat caii, care nu-și pun câinii în lanț, care…..și care. Nu ne rămâne decât consolarea, iar dacă ne consolăm, mergem înapoi.

Nu generalizam, nu nominalizăm. Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință. Cu dragoste, Roxana ❤️

Spirit
img_6428
Radiografii despre suflete

Doamna de la Albina

Am tras azi pe dreapta cateva minute undeva in zona Albina, sub o bucata de umbra. Sa adun hartii de prin masina, ganduri si griji, si sa fac un plan pentru inca jumate de zi, ca sa nu calc de doua ori in acelasi loc. Pe trotuarul celalalt trece o doamna. In varsta, dar atat de cocheta! Cu palarie alba, si cu un caine alb.

Merge la pasul cainelui. Pasul cainelui greoi, leganat, si tremurat cu picioarele din spate. Din cand in cand se poticnea, doamna se apropia de el si-i soptea ceva, el parea sa-i inteleaga cuvintele, si prindea iar curaj s-o ia la pas. Am vrut musai s-o cunosc. Asa ca mi-am cautat treaba sa intru in vorba cu dumneaei, si-am intrebat-o cati ani are catelul. Apoi am stat la povesti ca in pauza mare de la scoala!

Il cheama Al, si are doar 11 ani. A fost salvat de pe strazi pe cand avea doar o luna, si crescut in casa, in pat, in familie, si in apartament! Cu glasul tremurand, doamna imi spune ca a inceput deja sa mearga greu, sa scape picioarele, si sa-l doara oasele. O intreb daca are medic veterinar sau nevoie de sprijin! Imi zambeste, si-mi arata cu degetul cabinetul domnului doctor veterinar Dodoiu. Zambesc si eu, si o intreb…domnul Dodoiu trebuie sa fie in varsta, asa-i? Si ma napadesc amintirile din vremurile in care domnul doctor Dodoiu era printre putinii medici veterinari din Suceava, si din timpurile in care stateam lipita pe sub peretii cabinetului sau cu toate vietatile pe care le gaseam de la Liceul Sanitar, si pana la Piata Mica si statia de salvare, caci acolo am crescut. Si cu puii de gaina de-o zi care se vindeau in Piata Mica cu 5 lei, dar pe cei bolnavi mi-i dadeau gratis. Si cu care mergeam la domnul doctor Dodoiu, apoi ii cresteam in balcon, le prindeam muste cu paleta si-i hraneam, iar de indata ce le cresteau aripile, bunicii le mutau resedinta la tara. Dar eu aduceam altii. Mereu.

Am indraznit s-o intreb pe doamna Maria Cuciureanu cati ani are! Are multi, si frumosi! Iar maine este ziua sa! In sacosa avea jumatati de pagina dintr-o revista Lidl, si o punga goala de la o franzela feliata. Pregatite in caz ca Al va face caca pe trotuar. Si-asa umbla de 11 ani, mereu. S-a bucurat tare mult sa-mi povesteasca despre cate suflete a salvat, cate pisici de printre blocuri, si cati porumbei cu aripi rupte a oblojit…cu miere de albine si aloe. Apoi s-a plans de rautatea oamenilor, si a vecinilor care o judeca, si-o cearta, si-o arata cu degetul, si nu incap de animale! Si i-am spus o vorba pe care am invatat-o de la Parintele Pimen…ca gura lumii doar pamantul o inchide! Si i-am mai spus ca este minunata!

La multi ani, pentru ziua de maine, doamna Maria! Sunteti exact asa cum as vrea sa fiu si eu la varsta dumneavoastra! Cocheta, simpatica, optimista, cu unghiile rosii si plina de suflete salvate! Viata isi va urma pasii, iar noi ne vom lasa condusi de ea cu dragoste si credinta. Cu dragoste, Roxana ❤️

img_5298
Radiografii despre suflete

La un pas…

Undeva pe Alexandru cel Bun, o doamnă în vârstă plimbă în lesă un cățel ce pare la fel de în vârstă ca ea. Doamna cochetă, cu turban gros pe cap, cu ochelari pe vârful nasului, și cu o sacoșă.

Cățelul cu părul dalb, fără sânge albastru, și fără impresii. Un maidanez pensionat. O soarbe din priviri, și o așteaptă. Merg amândoi la pas, negrăbindu-se absolut nicăieri. Nu mai au tot timpul din lume, însă par că se au unul pe celălalt de când lumea.

Bătrâna se sprijină din când în când în baston. El o privește, pare să știe cât o ține durerea, și o așteaptă. Peste trei pași, cățelul se opintește de două ori, și face un caca scurt pe trotuar. Bătrâna se oprește, căci e rândul său să aștepte. Scoate din sacoșă un ziar, și sterge mizeria. Iși continuă drumul împreună. La pas. Un pas învățat într-o viață de om, și într-una de câine. Viață trăită frumos, și îmbătrânită asemenea. Săru-mâna, doamnă!

O poveste născută dintr-o privire. Și spusă dintr-un gând. Și trăită pe timpul pandemiei.

ro_RORomanian