Nu ai niciun produs în coș.

Contact

Măriței 727160

casaluipatrocle @ gmail.com

Etichetă: abandon

270766553_443056713968010_2710483626796694376_n
Radiografii despre suflete

Doi câini de om sărac

Cândva, anul trecut, un medic veterinar ne-a rugat să ajutăm o bătrână dintr-un sat. S-o ajutăm cu câinii săi, căci nu mai avea ce să le dea de mâncare. Nu contează care medic, nici care bătrână, nici care sat. Si ne-am dus acasă la bătrână să facem anchetă socială despre bunăstarea câinilor și s-o întrebăm de ce i-au mai trebuit câini dacă nu le poate purta de grijă. Și dacă n-are nici mâncare, atunci de deparazitat și vaccinat de unde are? Toate întrebările care ne stăteau pe limbă au rămas neîntrebate. Au rămas în nodurile din gât și în dosarele cu șină. Căci odată pășite în curtea bunici, primul sentiment a fost acela de rușine. Căci am întâlnit aici foamea care ne-a privit prin ochi de câine și de om deopotrivă. De nu mai înțelegeam încotro să ne vărsăm mila, nici pentru cine era. Când oamenilor le este milă, este pentru că ei au în continuare ceva ce alții nu mai au. Mila te plasează într-o poziție superioară, undeva deasupra celuilalt și-ți întreține iluzia că ești un om bun și că-ți pasă. Era milă din cauza foamei, era greu de acceptat, era copleșitor și nedrept. Așa că am lăsat mila și întrebările, și-am ales rușinea și vinovăția.

Bunica? Măruntă și uscată, adusă de spate, de ani și griji, de muncă și singurătate. Ne-au căzut ochii pe mâinile sale crăpate și noduroase. Și pe unghiile sale muncite. Biata bunică. Câinii? Doi pekineji de incăpeau amândoi într-un ghiozdan și tot mai rămânea loc. Erau adăpostiți într-o cușcă de iepuri. Apoi am dat cu ochii de castronul în care aveau de mâncare. Cartofi fierți. Nu mai era nimic de spus, nu mai erau vorbe. Iar în suflete noastre un carusel de sentimente. Bunica ne-a dat câinii cu mâinile sale cele crăpate. Nu i-a alungat, nu i-a dus în pădure. Iar când n-a mai putut, i-a dat să le fie mai bine. Dar ce-a fost într-al său suflet n-aveam să știm niciodată.

Câinii au ajuns bine, pe puf. Au uitat de bunica. Dar bunica n-a uitat de ei. A trecut mult timp de-atunci. Timpul nu vindecă, ci ceea ce faci cu timpul. Nici povestea bunicii nu s-a vindecat. Iar gândurile ne fug la acea rană rămasă deschisă și căscată. Iar noi, lepădați de sentimentul milei și compasiunii, tocmai ce-am încheiat șirul sărbătorilor de iarnă cu tone și munți de alimente aruncate la ghenă. Timp în care foamea ne privește prin ochi de oameni și animale. Uneori ni se pare indecent să mâncăm, cu atâta foamete în jur. Dar ca s-o înțelegi, trebuie să cobori acolo jos, printre ei.

263537744_1319370155159474_3719770418901327594_n
Radiografii despre suflete

Eseu despre dragoste!

A fost odată ca niciodată o cățea pe care am salvat-o din Burdujeni și care a ajuns într-o bază militară NATO din Marea Britanie. Promovată de la Poliție la Forțele Speciale. Și pentru că zilele de Crăciun sunt despre povești care se spun și se împărtășesc, care se țes sau se nasc sub ochii noștri, am ales să vă scriem în această seară o altfel de poveste. Nemuritoare. O poveste despre dragostea pe care o purtăm înăuntrul nostru pentru totdeauna. Iar apoi, când plecăm de pe acest pământ, o luăm cu noi pe și pe lumea cealaltă. Pe 17 iunie 2019, în ziua de Rusalii, băieții de la Poliția Locală secția Burdujeni ne cereau sprijinul cu o cățea lovită de mașină. De treabă și inimoși cum i-am cunoscut mereu, polițiștii au adus cățeaua la veterinar, iar de-acolo a rămas în grija noastră. Un picior fracturat, interventie chirurgicală, cățeaua recuperată, pusă înapoi pe 4 picioare și botezată Rusalia după marea sărbătoarea în care a fost salvată.

Primim un mesaj tare frumos din partea unei românce stabilită în Anglia. A îndrăgit-o mult o pe Rusalia, mai aveau un câine salvat dintr-un adăpost din Craiova. Dar nu orice fel de câine, ci unul total neadoptabil, traumatizat, părăsit în adăpost, pe care și l-au asumat total. Am vorbit mult la telefon, ne-am asigurat că pleacă pe mâini bune, am făcut acte și hârtii, apoi am trimis-o pe Rusalia în călătoria vieții sale. Românca noastră? Meda Sandu. A terminat Liceul Sava din Bucureşti şi a fost admisă la Universitatea din Boston, la medicină. Lucruri care au presupus ceva muncă, pe lângă inteligenţa din dotare. Meda a colindat ca voluntar cele mai îndepărtate văgăune și cotloane din Africa. Ca să fie cu adevărat fericită trebuia să-i ajute pe alții. S-a dus în celălalt capăt al lumii ca să dea o mână de ajutor unor copii proveniți din familii cu mari probleme, muritori de foame, violați, bolnavi de SIDA, cu mame prostituate, taţi drogaţi, bunici bolnavi. După studii se stabilește în Marea Britanie, se căsătorește cu Tim, ofițer in UK în forțele speciale Royal Marines. Rusalia a ajuns în Anglia pe 19 septembrie 2019. O viață de vis. O familie de tineri frumoși, intelectuali, plimbări, concedii, dragoste, civilizație. Primim poze, vorbim cu ei, schimbăm mesaje. Atât de frumos. Le trimitem prin curier și CD-ul cu radiografia care a precedat intervenția chirurgicală a Rusaliei, căci urmau să-i facă și asigurare de viață. Anul trecut în lock down, Meda ne trimite măști și creme pentru mâinile noastre crăpate de-atâta spirt și dezinfectant. Am păstrat mereu legătura cu ei, ne-am bucurat enorm pentru Rusalia și mai ales pentru că Meda nu și-a uitat țara și a oferit o șansă extraordinară unui biet maidanez de adăpost.

În iulie 2020, Tim, soțul Medei, se stinge din viață. Avea doar 37 de ani. Brusc, stop cardiac, au aflat ulterior despre boala autoimună. Noi am aflat după vreo două luni, prin septembrie.

Tocmai ce pierdusem atunci o bună prietenă din Suceava, pe Alexandra Carpan. Iar Meda a găsit puterea să ne scrie. Lăsăm mai jos mesajul său, mesaj pe care l-am citit și l-am recitit, care ne-a lăsat fără vorbe…când mai erau atâtea de spus: ‘Buna, am vazut postul vostru despre Alexandra. Imi pare nespus de rau. Stiu ce inseamna si e foarte dificil de acceptat cand o persoana tanara si mai ales cu un suflet bun e luata atat de devreme, si nimic din ce pot sa va spun nu va va alinta sau lua durerea. Tot ce pot sa va spun este ca in timp, durerea se transforma intr-o iubire si mai puternica care vă va umle sufletul de sentimente bune, dar cu greu si foarte incet – cel putin asta sper ca va fi finalul. Nu v-am spus inca, dar sotul meu Tim, tatal Rusaliei, a murit in Iulie la 37 de ani. Ceva asimptomatic, brusc, intr-o noapte a facut un stop cardiac, o boala autoimuna care i-a slabit inima fara sa poata fi detectata. Era ofiter in UK, in fortele speciale Royal Marines, si era cea mai sanatoasa, puternica, fit persoana pe care am cunoscut-o vreodata. Rezultatul bolii autoimune a fost dat aproape la o luna distanta dupa multe teste, pentru ca autopsia nu a aratat nimic. Este foarte dureros si greu pentru cei ramasi. Mai ales pentru Rusalia, care de cand a murit abia o scot din casa, o car cateva strazi pentru ca nu vrea la plimbare. E trista, desi in ultimele saptamani si-a mai revenit, dar il asteapta. Se iubeau mult, si ea locuia cu el in baza militara NATO, baza super secreta si fusese promovata de la politie la fortele speciale. Nu va pot sa va spun cat de fericit l-ati facut cu Rusalia, ma suna si imi spunea cat de speciala e, cat de cool si iubitoare, si ciudata in acelasi timp, si cum simtea cand era el suparat. Cum ingropa sub el jucariile ei, si cum dormeau amandoi in pat, si cum se stingea lumina ea se ducea la ea in pat. Ea era alarma lui. Cand suna alarma, il lasa sa ii dea snooze de doua ori, la a treia venea si ii dadea cu laba in cap! ❤️ Nu am vazut o conexiune ca a lor, si acum se mutase intr-o baza in Scotia unde de-abia astepta sa o ia, avea 5 km inconjurati de iarba in baza, si ii place mult (am dus-o eu acolo cand i-am golit camera ) si ea a fost cu mine. O sa vedeti si filmuletu in care desi nu bea apa din castron, i-a golit lui sticla de apa ❤ E atat de impresionant cum inca sta si il asteapta. NU am putut sa va scriu mai devreme pentru ca am fost efectiv distusa, dar incet incet pentru Rusa si Polly trebuie sa merg mai departe cu el in suflet. Va trimit cateva poze (poza cu el si ea a fost poza pe care am pus-o peste tot la funeralul lui ❤), in loc de flori am cerut donatii pentru voi si pentru ONG-ul de unde am luat o pe Polly, daca primiti in memoria Tim sau Maj TMB Addison RM e pentru el (posibil si nesemnate), sper sa se stranga un pic sa puteti face ceva. Sper in viitor sa putem lucra impreuna sa facem ceva in memoria lui, poate un teren de joaca pentru caini din adapost, poate o cladire pentru cei bolnavi sau cu handicap, momentan nu sunt in stare dar in viitor mi-ar placea mult si stiu ca si lui i-ar fi placut mult de tot. Va pup si tineti-va tare!’

Tim și Rusalia au împărțit împreună mai puțin de un an. A fost dragostea vieții lui. Conexiunile dintre noi sunt permanente, iar urmele lor rămân în tot ceea ce suntem, chiar și atunci când oamenii nu mai există în viața noastră. Meda a trecut prin tot felul de caruseluri, de pierderi, de încercări. Dar a știut să găsească acea iubire profundă care transformă, convertește inimi, destine și care într-un final desenează pe cer un curcubeu…atunci când ploaia a ajuns-o și nu mai găsea răspunsuri! Crăciun cu pace, Meda!  Alături de cățeii tăi! Aceste rânduri sunt pentru tine! Te îmbrățisăm cu dragoste! Esti cel mai frumos și mai puternic om din lume! Mai jos poze cu salvarea Rusaliei, cu viața de poveste alături de Meda și Tim, cu voluntariatul Medei in Africa.

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana!

129581273_907235169814346_1312301061963454759_n
Cainii singuri

Prințul care nu știe a fi cerșetor!

Odiseea câinilor de rasă continuă! A celor născuți cu sânge albastru pentru a ajunge în stradă! Samsarii de câini au ieșit pe plus, clienții și-au făcut moftul, iar câinii rămân singurii care nu înțeleg de ce!

Azi avem un cocker spaniel. Veritabil.
Fără cip, și fără o bucată dintr-un picior posterior. Abandonat și găsit prin Capu Codrului, Păltinoasa. Umbla din poartă în poartă, sperând să găsească una deschisă. Cerșind mâncare, afecțiune, înțelegere, orice. Și un om care să-i explice de ce.


Cândva a fost prințul unei familii. Acum a ajuns un cerșetor. Și un boschetar, ca toți ceilalți. Drama câinilor de rasă abandonați nu se prea poate pune în cuvinte. Ei nu poartă nici o vină, decât aceea de a fi venit pe lume dintr-o cățea ostenită și înmulțită pentru bani. Învătați cu binele, cu canapeaua și cu fițele, apoi aruncați în junglă. Cei născuți pe stradă sunt golani. Știu ce-i lupta pentru supraviețuire, știu unde să caute un colț de pâine, de unde să fure o găină, și unde să-și adăpostească trupurile de ger! Dar cei cu sânge albastru, crescuți cu termostat și cu Royal, cum se descurcă când sunt aruncați în drum? Acum, în pragul iernii?

Românii sunt snobi prin definiție și născare. După poveștile ultimilor doi bichoni salvați, și după pledoariile despre snobismul dorinței de a avea un câine de rasă, am continuat să primim sute de mesaje din partea unora care insistă ca vor un bichon. În timp ce sute și mii de câini ai nimănui încep să se stingă de frig și foame în pragul unei ierni care nici măcar n-a început. Nu ne mai facem bine. Nu știm să citim nici rândurile, nici printre ele. Norocel va rămâne la noi până-i vom găsi omul. Cu păr dalb în barbă și cu ochii triști! Căci s-a născut prinț, și nu știe a fi cerșetor! Încheiem întrebându-i, v-a trebuit câine de rasă, așa-i?

Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu drag, Roxana! ❤️

img_0338
Radiografii despre suflete

O dragoste!

Psihologii spun că o criză personală sau colectivă nu șlefuiește caracterul oamenilor, așa cum greșit se crede, ci doar îl revelează. La fel și războiul pandemiei pe care-l purtăm în suflete de jumate de an. Ne amăgim crezând că pe vremuri oamenii erau mai buni și mai plini de empatie. Erau exact la fel, doar că existau mai puține căi prin care să-și exprime rădăcinile de Homo Sapiens pus pe autodistrugere.

În acest context l-am cunoscut pe Oscar. Undeva prin Șcheia, legat pe-un deal în spatele unei case ai cărei proprietari se mutaseră de-acolo. Însă Oscar nu le-a mai trebuit. I se dusese vestea că-i extrem de agresiv, iar din mila unor vecini era hrănit din când în când doar de la distanță. Cu lopata. Apă doar de la ploaie. Cureaua veche ce-i spânzura la gât era cu vreo trei găuri mai largă, și putea pleca oricând din lanț. Însă unde sa plece, dacă acolo-i era casa? Picioarele strâmbe de rahitism, coastele prin piele, iar el o umbră de câine ce fusese cândva un Rottweiler.

Oscar era de fapt un câine cuminte, însă doar el știa asta. L-am cazat singur într-un țarc, căci auzisem legenda hranitului cu lopata. Într-o zi apare la adăpost un om, să adopte un câine. Îl vede pe Oscar, iar de-atunci nu s-au mai despărțit unul de celalalt. Apoi omul află ca trebuie să plece în Anglia la muncă, să facă bani. Căci avea acasă o fetiță bolnavă care trebuia operată în Germania. Iar el n-avea bani pentru operație. Însă nu vrea să plece la Londra fără Oscar. Între timp, covidul pusese stăpânire peste planetă, noi deveneam captivi în case, în propriile temeri, actori în scenarii ce se schimbau de la o noapte la alta, și ieșeam din casă cu hârtii.

Omul nu mai poate pleca la Londra, toate zborurile anulate, însă continuă să vină zilnic în adăpost să-si vadă câinele, sa-i aducă mâncare de-acasă, sa-l plimbe pe câmp și prin pădure. I-am interzis să mai vină, căci trăiam și eram părtașii fricii și psihozei colective. Ba chiar îl amenințasem că anunțăm filtrul instalat la Pătrauți sa-l întoarcă din drum. Apoi dădeam de ochii lui Oscar…care-l așteptau, și-l căutau. Și-am realizat că suntem nebuni, și că reacționăm instinctiv în fața fricii. Asemenea animalelor. Acum, dupa cinci luni, realizez că ne-am temut mai mult de anxietate, decât de boala în sine. Suntem slabi și vulnerabili. Iar singura cale spre suflete noastre este să ne asumăm aceste vulnerabilități. Și mi le-am asumat, căci am cerut iertare omului, și l-am rugat să vină în adăpost în fiecare zi.

A trecut teama, psihoza, anotimpul pandemiei, avioanele au inceput să zboare, iar omul nostru și câinele lui au plecat la Londra. Împreună. Sunt de nedespărțit, și la muncă, și acasă. Primesc poze despre fericirea lor, iar povestea lui Oscar mă tot întoarce în timp. Și intr-o poveste despre cum fost părăsit de stăpâni, despre ziua în care și-a cunoscut omul, dar și despre teamă. Ne era o teamă împreună, și n-o vom uita niciodată, căci mintea este un mecanism complicat și pervers. Însă ne-am acceptat temerile, ne-am iertat din priviri, și-am găsit împreună un sens să trecem peste toate, Oscar. Mulțumesc omului aceastei povești, Sorin Barbosu! Mulțumesc si celorlalte prietene care au aliniat planetele pentru Oscar! Găbița, Corina și Ligia! Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu dragoste, Roxana! ❤️

img_8121
Radiografii despre suflete

Iadul cailor

Istoria românului a fost scrisă pe cal. Și alături de cal. Tot cu el ne-am scris basmele și poveștile nemuritoare. Între timp, românul s-a schimbat la față. Iar calul i-a devenit sclav. România nu-și respectă animalele. Și-atunci de ce-ar face-o românul? Prin naștere, un tradițional. Care iubește familia tradițională, dogmele și legile nescrise.

Paradoxul face că românul iși îngenunchiază și singurul animal pe spatele căruia produce ceva. Ceva….orice. Pe Spirit l-am cunoscut în Bălăceana. Prin iunie, anul ăsta. L-au bătut până a cazut cu tot cu căruță într-un șanț. Și pentru că nu se mai putea ridica, l-au lovit cu mânerul biciului peste cap și peste ochi pâna l-au lasat aproape orb. Iar lacrimile de pe obrazul unul cal ustură a neputință. A fost ultima noapte în când și-a văzut stăpânul. Au trecut de-atunci trei luni, timp în care învață doar despre liniște și libertate.

Stăpânul lui Spirit s-a întors a doua zi să-și recupereze calul. După ce s-a trezit din beție. Calul nu mai era, iar el nu ințelegea de ce. Un localnic tradițional, care trăiește într-o familie tradițională. Nu, noi nu mai vrem familii tradiționale! Vrem familii moderne, emancipate, educate, politicoase, citite, care nu au wc-ul în fundul curții, care nu au caiet la crâșmă, care nu beau alocația copiilor, care nu poartă căciulă de miel și broboadă, care nu se bat între ei, soț pe soție, soție pe copii, copii pe părinți și vice – versa, care nu se scobesc în nas în public, care nu-și bat caii, care nu-și pun câinii în lanț, care…..și care. Nu ne rămâne decât consolarea, iar dacă ne consolăm, mergem înapoi.

Nu generalizam, nu nominalizăm. Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință. Cu dragoste, Roxana ❤️

Spirit
img_3867
Radiografii despre suflete

Cimitirele de pe asfalt

Traversând țara pe locul din dreapta. În drum spre mare. Asfaltul roșu, brăzdat de trupurile strivite și de carnea vie a celor care s-au născut purtând suflete. Celor proaspeți li se mai disting chipurile. Din alții rămân doar câteva fire de par care flutură sub curentul bolizilor.

Pentru un om întreg la suflet, șoselele României sunt un coșmar, iar pentru animale cimitire. Cei cu mașini mici și mărunte mai pot frâna, alteori nici nu mai există timp de reacție, iar în fața tonelor mastodonților șoselelor, sufletele se predau cu ochii deschiși.

Așa a fost noaptea trecută. La fel a fost și azi, și tot la fel va fi și diseară. Și mâine. Și în ziua în care mă voi întoarce acasă. Și în fiecare zi în care soarele răsare. Și nu doar aici, ci peste tot în țara asta. Cimitirile cu două benzi își așteaptă tributul și jertfa.

Dacă există un iad al animalelor, acela este pe Pământ. Iar Raiul lor are porțile mereu deschise, și trebuie să fie cel mai frumos loc al Creației.

Mi-am luat masca de pe nas, și mi-am pus-o pe ochi. Ca să nu mai văd.

#româniameafrumoasă

101686309_332806074369728_5306231682444034048_n
Cainii singuri

Abandonul. Fenomen, plaga și resemnare

Chipuri ce poarta suflete, si care vin pe lume doar pentru a cunoaste durerea, singuratatea, teama, frigul și foamea. Ne luptam cu morile de vant si nu se va sfarsi niciodata. Am obosit. Ne-am pierdut si optimismul, si speranta, si încrederea. Este un razboi pe care-l ducem în fiecare zi. Si pe care tot în fiecare zi il pierdem.

Mesajele despre pui curg zilnic. Primim poze cu pitici uscati de foame si umflati de viermi, iar mintile noastre stau in loc, caci nu mai avem unde sa-i bagam. Iar faptul ca vedem aceste imagini, ca undeva este nevoie de noi si de ajutor, si ca suntem neputinciosi, inseamna o presiune psihica enorma, si un consum sufletesc pe care-l inteleg doar cei carora le pasa.

Aseara au venit de pe un câmp cinci pui. Unul cu prolaps anal, cu intestinul gros iesit inafara si necrozat, operat, externat, si trimis in foster la Vicov. Tocmai la Vicov, caci in Suceava nu ne mai ajuta nimeni cu fostere. Ceilalti patru, uscati de foame si plini de capuse, cazati in curtea unui om batran din Ipotesti, unde trebuie sa mergem de doua ori pe zi sa-i hranim, si sa-i verificam. Cand avem noi timp, daca adapostul cu 300 de caini se trezeste dimineata si ne-asteapta?!

Luni salvasem un pui calcat de masina din fata de la Dom Polski, ambele membre posterioare rupte. Ieri a fost operat, azi externat, iar acum umblam cu el in masina pentru ca nu avem unde sa-l ducem. Daca-l bagam in adapost, il omoram de parvoviroza. A scapat cu viata dintr-un accident, la nici doua luni a rezistat unei anestezii si unei interventii chirurgicale, si-l omoram de parvo? Ceilalti pui ne sunt cazati in curtea unei doamne din Burdujeni. Am dus cate unul, doi, pana am ajuns la vreo 30. I-am improvizat un tarc, o mai ajutam cum si cu ce putem, insa mai mult de-atat nu mai poate nici femeia. A ajuns si acolo parvoviroza, caci a fost doar o chestiune de timp. Si incepem sa-i pierdem…..

In cateva clinici din oras avem internati zeci de pui muribunzi. Daca n-au parvoviroza, au bebesioza. Pui a caror vieti depind de firele perfuziilor, mult prea mici si slabi pentru a lupta cu boala, care se sting sub ochii nostri, si care ne fac la psihic 12/24. Pui care trebuie plimbati, dusi si adusi de la perfuzii, cazati, si de la capat. Cand avem timp?

Noi nu mai avem solutii pentru pui. Iar daca vom avea un surplus de cateva sute de lei, dupa ce vom fi platit toate datoriile pe la cabinete, vom mai organiza o campanie de sterilizari, este tot ceea ce putem face. Am mai facut campanii si anii trecuti, a fost bine si frumos, oamenii multumiti, noi impliniti, cainii sterilizati. Insa o campanie inseamna doar o picatura de apa intr-un ocean.

Pana nu vom avea sprijinul si implicarea autoritatilor, pana nu vor constientiza faptul ca NU ecarisajul, hinghereala si inghesuirea cainilor in adaposturi este solutia, ci STERILIZAREA IN MASA, pana nu vor exista campanii masive si obligatorii in toate satele din jurul Sucevei, si din poarta in poarta, luptam degeaba. Cu morile de vant, cu o plaga incurabila, cu mentalitati primitive, cu abandonul si cu noi insine. Si culmea, ironia sortii face ca in tot acest timp o Lege sa fie incalcata. Cea privind protectia animalelor, in care niste oameni destepti au scris inca din anul 2004 despre obligativitatea sterilizarii, despre abandon si sanctiuni.

Iar in tot acest timp, sute de pui vin pe lume in fiecare zi. Oare vin din greseala? Sau vin intr-o lumea gresita?