O dragoste!

Psihologii spun că o criză personală sau colectivă nu șlefuiește caracterul oamenilor, așa cum greșit se crede, ci doar îl revelează. La fel și războiul pandemiei pe care-l purtăm în suflete de jumate de an. Ne amăgim crezând că pe vremuri oamenii erau mai buni și mai plini de empatie. Erau exact la fel, doar că existau mai puține căi prin care să-și exprime rădăcinile de Homo Sapiens pus pe autodistrugere.

În acest context l-am cunoscut pe Oscar. Undeva prin Șcheia, legat pe-un deal în spatele unei case ai cărei proprietari se mutaseră de-acolo. Însă Oscar nu le-a mai trebuit. I se dusese vestea că-i extrem de agresiv, iar din mila unor vecini era hrănit din când în când doar de la distanță. Cu lopata. Apă doar de la ploaie. Cureaua veche ce-i spânzura la gât era cu vreo trei găuri mai largă, și putea pleca oricând din lanț. Însă unde sa plece, dacă acolo-i era casa? Picioarele strâmbe de rahitism, coastele prin piele, iar el o umbră de câine ce fusese cândva un Rottweiler.

Oscar era de fapt un câine cuminte, însă doar el știa asta. L-am cazat singur într-un țarc, căci auzisem legenda hranitului cu lopata. Într-o zi apare la adăpost un om, să adopte un câine. Îl vede pe Oscar, iar de-atunci nu s-au mai despărțit unul de celalalt. Apoi omul află ca trebuie să plece în Anglia la muncă, să facă bani. Căci avea acasă o fetiță bolnavă care trebuia operată în Germania. Iar el n-avea bani pentru operație. Însă nu vrea să plece la Londra fără Oscar. Între timp, covidul pusese stăpânire peste planetă, noi deveneam captivi în case, în propriile temeri, actori în scenarii ce se schimbau de la o noapte la alta, și ieșeam din casă cu hârtii.

Omul nu mai poate pleca la Londra, toate zborurile anulate, însă continuă să vină zilnic în adăpost să-si vadă câinele, sa-i aducă mâncare de-acasă, sa-l plimbe pe câmp și prin pădure. I-am interzis să mai vină, căci trăiam și eram părtașii fricii și psihozei colective. Ba chiar îl amenințasem că anunțăm filtrul instalat la Pătrauți sa-l întoarcă din drum. Apoi dădeam de ochii lui Oscar…care-l așteptau, și-l căutau. Și-am realizat că suntem nebuni, și că reacționăm instinctiv în fața fricii. Asemenea animalelor. Acum, dupa cinci luni, realizez că ne-am temut mai mult de anxietate, decât de boala în sine. Suntem slabi și vulnerabili. Iar singura cale spre suflete noastre este să ne asumăm aceste vulnerabilități. Și mi le-am asumat, căci am cerut iertare omului, și l-am rugat să vină în adăpost în fiecare zi.

A trecut teama, psihoza, anotimpul pandemiei, avioanele au inceput să zboare, iar omul nostru și câinele lui au plecat la Londra. Împreună. Sunt de nedespărțit, și la muncă, și acasă. Primesc poze despre fericirea lor, iar povestea lui Oscar mă tot întoarce în timp. Și intr-o poveste despre cum fost părăsit de stăpâni, despre ziua în care și-a cunoscut omul, dar și despre teamă. Ne era o teamă împreună, și n-o vom uita niciodată, căci mintea este un mecanism complicat și pervers. Însă ne-am acceptat temerile, ne-am iertat din priviri, și-am găsit împreună un sens să trecem peste toate, Oscar. Mulțumesc omului aceastei povești, Sorin Barbosu! Mulțumesc si celorlalte prietene care au aliniat planetele pentru Oscar! Găbița, Corina și Ligia! Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu dragoste, Roxana! ❤️

Share on facebook
Share on google
Share on twitter
Share on linkedin
Share on email

Mai multe articole

Prințul care nu știe a fi cerșetor!

Odiseea câinilor de rasă continuă! A celor născuți cu sânge albastru pentru a ajunge în stradă! Samsarii de câini au ieșit pe

Iadul cailor

Istoria românului a fost scrisă pe cal. Și alături de cal. Tot cu el ne-am scris basmele și poveștile nemuritoare. Între timp,

Shopping Cart
0
    0
    Coșul dvs.
    Coșul dvs. este golÎnapoi la magazin
      Apply Coupon
      Scroll to Top