Psihologii spun că o criză personală sau colectivă nu șlefuiește caracterul oamenilor, așa cum greșit se crede, ci doar îl revelează. La fel și războiul pandemiei pe care-l purtăm în suflete de jumate de an. Ne amăgim crezând că pe vremuri oamenii erau mai buni și mai plini de empatie. Erau exact la fel, doar că existau mai puține căi prin care să-și exprime rădăcinile de Homo Sapiens pus pe autodistrugere.

În acest context l-am cunoscut pe Oscar. Undeva prin Șcheia, legat pe-un deal în spatele unei case ai cărei proprietari se mutaseră de-acolo. Însă Oscar nu le-a mai trebuit. I se dusese vestea că-i extrem de agresiv, iar din mila unor vecini era hrănit din când în când doar de la distanță. Cu lopata. Apă doar de la ploaie. Cureaua veche ce-i spânzura la gât era cu vreo trei găuri mai largă, și putea pleca oricând din lanț. Însă unde sa plece, dacă acolo-i era casa? Picioarele strâmbe de rahitism, coastele prin piele, iar el o umbră de câine ce fusese cândva un Rottweiler.

Oscar era de fapt un câine cuminte, însă doar el știa asta. L-am cazat singur într-un țarc, căci auzisem legenda hranitului cu lopata. Într-o zi apare la adăpost un om, să adopte un câine. Îl vede pe Oscar, iar de-atunci nu s-au mai despărțit unul de celalalt. Apoi omul află ca trebuie să plece în Anglia la muncă, să facă bani. Căci avea acasă o fetiță bolnavă care trebuia operată în Germania. Iar el n-avea bani pentru operație. Însă nu vrea să plece la Londra fără Oscar. Între timp, covidul pusese stăpânire peste planetă, noi deveneam captivi în case, în propriile temeri, actori în scenarii ce se schimbau de la o noapte la alta, și ieșeam din casă cu hârtii.

Omul nu mai poate pleca la Londra, toate zborurile anulate, însă continuă să vină zilnic în adăpost să-si vadă câinele, sa-i aducă mâncare de-acasă, sa-l plimbe pe câmp și prin pădure. I-am interzis să mai vină, căci trăiam și eram părtașii fricii și psihozei colective. Ba chiar îl amenințasem că anunțăm filtrul instalat la Pătrauți sa-l întoarcă din drum. Apoi dădeam de ochii lui Oscar…care-l așteptau, și-l căutau. Și-am realizat că suntem nebuni, și că reacționăm instinctiv în fața fricii. Asemenea animalelor. Acum, dupa cinci luni, realizez că ne-am temut mai mult de anxietate, decât de boala în sine. Suntem slabi și vulnerabili. Iar singura cale spre suflete noastre este să ne asumăm aceste vulnerabilități. Și mi le-am asumat, căci am cerut iertare omului, și l-am rugat să vină în adăpost în fiecare zi.

A trecut teama, psihoza, anotimpul pandemiei, avioanele au inceput să zboare, iar omul nostru și câinele lui au plecat la Londra. Împreună. Sunt de nedespărțit, și la muncă, și acasă. Primesc poze despre fericirea lor, iar povestea lui Oscar mă tot întoarce în timp. Și intr-o poveste despre cum fost părăsit de stăpâni, despre ziua în care și-a cunoscut omul, dar și despre teamă. Ne era o teamă împreună, și n-o vom uita niciodată, căci mintea este un mecanism complicat și pervers. Însă ne-am acceptat temerile, ne-am iertat din priviri, și-am găsit împreună un sens să trecem peste toate, Oscar. Mulțumesc omului aceastei povești, Sorin Barbosu! Mulțumesc si celorlalte prietene care au aliniat planetele pentru Oscar! Găbița, Corina și Ligia! Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință! Cu dragoste, Roxana! ❤️

Istoria românului a fost scrisă pe cal. Și alături de cal. Tot cu el ne-am scris basmele și poveștile nemuritoare. Între timp, românul s-a schimbat la față. Iar calul i-a devenit sclav. România nu-și respectă animalele. Și-atunci de ce-ar face-o românul? Prin naștere, un tradițional. Care iubește familia tradițională, dogmele și legile nescrise.

Paradoxul face că românul iși îngenunchiază și singurul animal pe spatele căruia produce ceva. Ceva….orice. Pe Spirit l-am cunoscut în Bălăceana. Prin iunie, anul ăsta. L-au bătut până a cazut cu tot cu căruță într-un șanț. Și pentru că nu se mai putea ridica, l-au lovit cu mânerul biciului peste cap și peste ochi pâna l-au lasat aproape orb. Iar lacrimile de pe obrazul unul cal ustură a neputință. A fost ultima noapte în când și-a văzut stăpânul. Au trecut de-atunci trei luni, timp în care învață doar despre liniște și libertate.

Stăpânul lui Spirit s-a întors a doua zi să-și recupereze calul. După ce s-a trezit din beție. Calul nu mai era, iar el nu ințelegea de ce. Un localnic tradițional, care trăiește într-o familie tradițională. Nu, noi nu mai vrem familii tradiționale! Vrem familii moderne, emancipate, educate, politicoase, citite, care nu au wc-ul în fundul curții, care nu au caiet la crâșmă, care nu beau alocația copiilor, care nu poartă căciulă de miel și broboadă, care nu se bat între ei, soț pe soție, soție pe copii, copii pe părinți și vice – versa, care nu se scobesc în nas în public, care nu-și bat caii, care nu-și pun câinii în lanț, care…..și care. Nu ne rămâne decât consolarea, iar dacă ne consolăm, mergem înapoi.

Nu generalizam, nu nominalizăm. Viața iși va urma pașii, iar noi ne vom lăsa conduși de ea cu dragoste și credință. Cu dragoste, Roxana ❤️

Am tras azi pe dreapta cateva minute undeva in zona Albina, sub o bucata de umbra. Sa adun hartii de prin masina, ganduri si griji, si sa fac un plan pentru inca jumate de zi, ca sa nu calc de doua ori in acelasi loc. Pe trotuarul celalalt trece o doamna. In varsta, dar atat de cocheta! Cu palarie alba, si cu un caine alb.

Merge la pasul cainelui. Pasul cainelui greoi, leganat, si tremurat cu picioarele din spate. Din cand in cand se poticnea, doamna se apropia de el si-i soptea ceva, el parea sa-i inteleaga cuvintele, si prindea iar curaj s-o ia la pas. Am vrut musai s-o cunosc. Asa ca mi-am cautat treaba sa intru in vorba cu dumneaei, si-am intrebat-o cati ani are catelul. Apoi am stat la povesti ca in pauza mare de la scoala!

Il cheama Al, si are doar 11 ani. A fost salvat de pe strazi pe cand avea doar o luna, si crescut in casa, in pat, in familie, si in apartament! Cu glasul tremurand, doamna imi spune ca a inceput deja sa mearga greu, sa scape picioarele, si sa-l doara oasele. O intreb daca are medic veterinar sau nevoie de sprijin! Imi zambeste, si-mi arata cu degetul cabinetul domnului doctor veterinar Dodoiu. Zambesc si eu, si o intreb…domnul Dodoiu trebuie sa fie in varsta, asa-i? Si ma napadesc amintirile din vremurile in care domnul doctor Dodoiu era printre putinii medici veterinari din Suceava, si din timpurile in care stateam lipita pe sub peretii cabinetului sau cu toate vietatile pe care le gaseam de la Liceul Sanitar, si pana la Piata Mica si statia de salvare, caci acolo am crescut. Si cu puii de gaina de-o zi care se vindeau in Piata Mica cu 5 lei, dar pe cei bolnavi mi-i dadeau gratis. Si cu care mergeam la domnul doctor Dodoiu, apoi ii cresteam in balcon, le prindeam muste cu paleta si-i hraneam, iar de indata ce le cresteau aripile, bunicii le mutau resedinta la tara. Dar eu aduceam altii. Mereu.

Am indraznit s-o intreb pe doamna Maria Cuciureanu cati ani are! Are multi, si frumosi! Iar maine este ziua sa! In sacosa avea jumatati de pagina dintr-o revista Lidl, si o punga goala de la o franzela feliata. Pregatite in caz ca Al va face caca pe trotuar. Si-asa umbla de 11 ani, mereu. S-a bucurat tare mult sa-mi povesteasca despre cate suflete a salvat, cate pisici de printre blocuri, si cati porumbei cu aripi rupte a oblojit…cu miere de albine si aloe. Apoi s-a plans de rautatea oamenilor, si a vecinilor care o judeca, si-o cearta, si-o arata cu degetul, si nu incap de animale! Si i-am spus o vorba pe care am invatat-o de la Parintele Pimen…ca gura lumii doar pamantul o inchide! Si i-am mai spus ca este minunata!

La multi ani, pentru ziua de maine, doamna Maria! Sunteti exact asa cum as vrea sa fiu si eu la varsta dumneavoastra! Cocheta, simpatica, optimista, cu unghiile rosii si plina de suflete salvate! Viata isi va urma pasii, iar noi ne vom lasa condusi de ea cu dragoste si credinta. Cu dragoste, Roxana ❤️