Neglijența condamnă la suferință! De-a lungul acestei săptămâni am primit mesaje din partea coastră în legătură cu un labrador negru care umbla haihui prin zona Centru. Din nefericire, timpul scurt și nenumăratele urgențe nu ne-au permis să mergem să-l verificăm, însă un om bun a făcut o vizită cu el la veterinar pentru a verifica dacă este cipat și a postat nenumărate anunțuri pe grupurile cu animale din Suceava vorbind despre el. O perioadă nu s-a mai auzit nimic despre labradorul negru, însă vineri, 17.07., Poliția Locală ne-a contactat și ne-a solicitat să ne deplasăm pe Zamca să preluăm un câine pe care oamenii l-au sesizat ca fiind bătut zilnic de un vecin, legat cu un cablu pe casa scării și lăsat fără mâncare sau apă zile întregi.

Ne-am prezentat în cel mai scurt timp la fața locului, însă cu câteva minute înainte de a ajunge noi însoțite de echipajul de poliție, domnul ce deținea animalul l-a scos repede afară. Am discutat cu vecinii și ne-au confirmat încă o dată că cel care deține câinele nu este de fapt stăpânul lui, ci l-a adus în scară în urmă cu o săptămână și de atunci îl maltratează zilnic, nu-i oferă condițiile minime elementare, iar ei sunt nevoiți să-l hrănească pe ascuns. Am plecat vineri dezamăgite, dar promițându-ne că nu vom renunța până ce nu vom scăpa câinele din ghearele bărbatului dezumanizat.

Astăzi, un alt domn a cărui părinți locuiesc în blocul cu pricina, ne-a rugat să venim să preluăm câinele, fiindcă individul nu este prin preajmă. În 8 minute am ajuns acolo, am găsit câinele în condiții mizerabile, extrem de fricos și anxios. Am apelat de grabă poliția, care inițial ne-a spus că nu pot interveni dacă câinele nu este bătut, iar apoi au sunat înapoi, trimițând o patrulă către noi. Cu câteva minute înainte ca mașina poliției să înainteze pe stradă, individul așa-zis “deținătorul animalului” l-a luat în lesă, l-a scos afară, i-a aplicat o corecție atât în fața noastră cât și a vecinilor și a amenințat că atunci când se va întoarce “va tăia gâtul tuturor”.

O dată ajunsă și patrula de poliție la fața locului, o vecină în vârstă de 14 ani, auzind scandalul a coborât în lacrimi spunând că individul a abuzat-o și a molestat-o, atât pe ea cât și pe alte fete minore. Poliția a consemnat spusele fetei, iar noi am plecat în urmărire.

Timp de 3 ore, prieteni ai asociației noastre cărora le mulțumim și le vom fi recunoscători mereu, au făcut nenumărate ture de oraș în căutarea lui, iar într-un final, când l-au găsit și au constat că acesta se îndrepta înspre casă, ne-au anunțat să ne întoarcem cu poliția.

În maxim 5 minute am ajuns în fața blocului, am asteptat poliția, am intrat în bloc și am luat câinele (acțiune vizibilă în live-ul postat astăzi). Individul nu a fost prezent, lucru ce ne-a permis să ne mișcăm în timp util și să nu cauzăm prea multă zarvă.

Dacă până aici vi se pare o poveste încurcată, vă anunțăm că de aici de complică și mai mult. După ce câinele a ajuns în custodia noastră, am primit un mesaj de la o domnișoară ce afirma că, câinele îi aparține tatălui ei, că iese din curte când vrea, vine când vrea și că și-o dorește înapoi. O anunțăm respectuos pe această cale că un câine iubit n-ar trebui niciodată lăsat de izbeliște timp de O SĂPTĂMÂNĂ, fără a încerca măcar să fie căutat. Câinele nu este cipat și va rămâne în custodia noastră până își va vindeca traumele cauzate de bătăile crunte pe care le-a încasat zi și noapte, bătăi pentru care atât noi cât și vecinii au suferit la auzul plânsetelor lui disperate. Actul acesta este unul de pură neglijență, realizat de un stăpân iresponsabil, care a ales să nu-și supravegheze animalul, iar acesta a ajuns pe mâinile unui dezaxat psihic, un profil pe care poliția îl avea în vedere de mult. De altfel, câinele este de o blândețe cum rar am întâlnit, nu a ripostat niciodată, nici măcar atunci când a fost lovit sub ochii noștrii, docil și iubitor, așa a rămas acest suflet pur în urma atrocităților pe care le-a suferit. Uneori, noi chiar nu merităm animalelele.

Așa că, fiți prudenți oameni buni, aveți grijă de animăluțele voastre că niciodată nu se știe pe mâinile cui pot ajunge.

Mulțumim încă odată lui Cosmin Manolache și soției lui pentru suport, dedicare și transport, Cristinei Sbîrnea pentru implicare și promptitudine și familiei Hladiuc pentru darurile minunate și grijă lor față de suflețelele noastre mici și blănoase! Sunteți minunați! ❤

Undeva pe Alexandru cel Bun, o doamnă în vârstă plimbă în lesă un cățel ce pare la fel de în vârstă ca ea. Doamna cochetă, cu turban gros pe cap, cu ochelari pe vârful nasului, și cu o sacoșă.

Cățelul cu părul dalb, fără sânge albastru, și fără impresii. Un maidanez pensionat. O soarbe din priviri, și o așteaptă. Merg amândoi la pas, negrăbindu-se absolut nicăieri. Nu mai au tot timpul din lume, însă par că se au unul pe celălalt de când lumea.

Bătrâna se sprijină din când în când în baston. El o privește, pare să știe cât o ține durerea, și o așteaptă. Peste trei pași, cățelul se opintește de două ori, și face un caca scurt pe trotuar. Bătrâna se oprește, căci e rândul său să aștepte. Scoate din sacoșă un ziar, și sterge mizeria. Iși continuă drumul împreună. La pas. Un pas învățat într-o viață de om, și într-una de câine. Viață trăită frumos, și îmbătrânită asemenea. Săru-mâna, doamnă!

O poveste născută dintr-o privire. Și spusă dintr-un gând. Și trăită pe timpul pandemiei.

Traversând țara pe locul din dreapta. În drum spre mare. Asfaltul roșu, brăzdat de trupurile strivite și de carnea vie a celor care s-au născut purtând suflete. Celor proaspeți li se mai disting chipurile. Din alții rămân doar câteva fire de par care flutură sub curentul bolizilor.

• 

Pentru un om întreg la suflet, șoselele României sunt un coșmar, iar pentru animale cimitire. Cei cu mașini mici și mărunte mai pot frâna, alteori nici nu mai există timp de reacție, iar în fața tonelor mastodonților șoselelor, sufletele se predau cu ochii deschiși.

Așa a fost noaptea trecută. La fel a fost și azi, și tot la fel va fi și diseară. Și mâine. Și în ziua în care mă voi întoarce acasă. Și în fiecare zi în care soarele răsare. Și nu doar aici, ci peste tot în țara asta. Cimitirile cu două benzi își așteaptă tributul și jertfa.

• 

Dacă există un iad al animalelor, acela este pe Pământ. Iar Raiul lor are porțile mereu deschise, și trebuie să fie cel mai frumos loc al Creației.

Mi-am luat masca de pe nas, și mi-am pus-o pe ochi. Ca să nu mai văd.

#româniameafrumoasă

Pe Emmy am primit-o colet, trimisa de undeva de prin Liteni. Ambalata intr-o cutie de carton, cu o pereche de pantaloni, si niste ziare.

Ni s-a spus ca nu poate merge, atat stiam.
Am zis ca poate-i rahitica, infometata sau lovita, insa dupa consultatii si radiografii aveam sa aflam ca are un handicap din nastere, si ca nu va mai merge niciodata. De fapt…n-a mers niciodata.

A crescut bine, si repede. Iar azi am pus-o pentru prima oara intr-un carut de imprumut. Caruciorul unui alt paralizat, caci unul asa mic fix pe masura ei de trei luni, nici nu exista. Nu stim ce-a fost azi in sufletul ei, n-a inteles de ce-i trebuie carut, dar mers din prima.

Iar noi am trait o alta lectie despre viata.
Despre dureri nespuse si asumate, resemnare, curaj, speranta si credinta!

Și pentru că s-a deschis sezonul estival, iar anul ăsta facem concediile mai mult prin țară și pe lângă casă, mă gândesc să-mi iau câinele și cortul, și să mă tot duc undeva pe la munte. Să mă odihnesc, să dorm, să recuperez timpul neglijat față de câine, să caut hribi și zenul rătăcit. Și-mi bat capul încotro s-o apuc, și unde să-mi întind cortul, ca să pot să-mi las și câinele liber să zburde fără să fie împușcat!

Centralizatorul fondurilor de vânătoare spune că suprafața totală din România destinată vânătorii este de 22.047.504 hectare. Iar România are o suprafață totală de 23.839.700 hectare. Grosso modo, 93% din din suprafața țărișoarei noastre este teren de vânătoare. Mai puțin capitala și rezervațiile naturale, dar acolo nu mă primește cu cortul. Pe locul doi este chiar Suceava. Asta-i o mare dilema, căci dacă patrupedul familiei iese din zona de siguranță de 7% a teritoriului României, poate fi împușcât fără restricții. Nasol.

Prin anul 2015 Poliția înregistra un nr. de 107.511 arme letale cu destinația vânătoare, pe românește câte o armă letală la fiecare al 180-lea locuitor al țării. Iar Legea îi cam apară pe vânători. La Sasca Mică au împușcat câinii amicului meu, Dănuț Lucaciu, chiar lângă case. La Arbore au făcut prăpăd, de ne-au contactat copiii să ne povestească cum că drumul către Clit era împânzit de cadavrele cățeilor împușcăți. La Cacica în pădure iar au împușcat, însă biata cățelușă trăiește. Prin Zvorâștea un băiețandru încă împușcă pisici printre case, dar e liniștit, încă nu l-a căutat nimeni. În Iaslovat au împușcat un cațelandru alb exact în față unei case. Adevărul este că le place să împuște câinii, și o fac cu pasiune.

În mintea mea există vreo cinci categorii de vânători. Bogătanii, vânătorașii în verde, politicienii vânători, braconierii, și strămoșii noștri. Aceștia din urmă, adică cei autentici, vânau ca să supraviețuiască, să mănânce și să-și acopere trupurile cu blănuri. Erau inteligenți, și-și foloseau toate simțurile cu care i-au înzestrat mamele lor când i-au născut (ca să nu confunde căprioara cu colegul).

Bogătanul vânător plătește scump ca să ucidă și să-și satisfacă setea lăuntrică de sânge. Zboară cu avionul, mai bagă și sute de kilometri cu jeep-urile, și ajunge în Carpați. Unde-l așteaptă ursul gata hrănit și pregătit din timp. El, bogatanul, urcă în ascunziș, iar dacă este prea bătrân și ramolit ca s-o mai poată face, îl urcă slugile cu tot cu fotoliu. Ursul vine la hrănitoare și de data asta, la fel ca Guleratu din Predeal. Îl caută cu luneta, ba mai și plimbă punctul pe spatele animalului, pe burtă, pe umeri și prelungește momentul, căci asta îl excită. Uneori li se mai intersectează și privirile. Stăpânul pădurilor față în față cu un laș. Își execută jucăria, dar are grijă să nu-i strivească mândrețe de cap, căci a plătit scump pentru trofeu. Iar slugile tranșează hoitul. Apoi zboară înapoi către casă, vede din avion pădurile României, își trece mâna prin mustață, și știe deja că se va întoarce negreșit în țara noastră dragă. Bogătanii ăștia mai au obiceiul să se întâlnească între ei, să mai discute neoficial, și se duc la golf în Anglia, sau la safari prin Africa, dar la ucis și vânătoare vin în România.

Vânătorașii în verde au jeep-uri, haine de camuflaj, se organizează în găști sau grade de rudenie cumătru – cumnat – fin – nepot, investesc mult în logistică și tehnologie modernă (detecție termică, infraroșu), plătesc uneori și sluge hăitași care să le mâne vânatul în bătaia pustii, ba chiar au și Autorizație de Vânătoare.

Braconierii săracii sunt mulți, mici și înfometați. Precum plebea. Dacă vor să pună o pastramă de vânat pe masă, sau să vândă un trofeu la negru, se duc direct în pădure. N-au scrupule, însă au complexe. N-au permis de armă letală, însă stau cu arma în pod, precum baitanii prinși săptămâna trecută prin Sucevița.

Subiectul braconaj – vânătoare este lung, alunecos, mai cu seama din pricina baronilor și oamenilor importanți din peisaje și instituții. Și intrăm astfel în ultima categorie, cea a politicienilor vânători. Până în 1989 am avut un mare dictator, și un mare vânător. Ceaușescu avea ambiția să fie primul vânător al țării, iar cei din jur chiar îl făceau să creadă că este. Acum avem mai mulți și mai mici, care și-au descoperit o nouă pasiune. Ei nu cunosc termenul de ‘animal sălbatic’, ci doar pe cel de ‘vânat’, iar acest penibil lingvistic reflectă tocmai disprețul pe care-l manifestă vizavi de tot ceea ce înseamnă viață. Însă am jurat că nu fac politică.

În România se vânează mult. Enorm. Prima Lege a Vânătorii elaborată după Revoluție a fost cea din 1996. De-atunci a fost modificată de vreo 15 ori, ultima fiind Legea 145/2015 – care a dus și la protestele săracilor ciobani din fața Parlamentului, indignați de limitarea numărului de câini de stână, împușcarea lor și scurtarea perioadei de pășunat. Însă absurd este și faptul că Legea îi apară pe vânători. Nicăieri în legislația europeană nu există termenul de ‘câine sau pisica hoinara’, iar în România nu doar că există, ci pot fi și împușcăți fără restricții odată găsiți undeva pe acea suprafață de 93% din suprafață României, cât ține domeniul de vânătoare.

Orice pistolar autorizat s-ar simți îndreptățit să tragă în toți câinii și pisicile din România dacă nu sunt legați în lesă, sau dacă n-au la gât jujeu, semn distinctiv al ciobanestilor de stână. Ornitologii români acuză câinii de faptul că distrug biodiversitatea, însă fără cifre sau date statistice – iar lipsa dovezilor clare înseamnă comportament irațional. Dar oare nu-i omul cel mai mare dușman al biodiversității? Greenpeace România spune că anual dispare o cantitate de lemn de patru ori cât volumul Casei Poporului. Un om întreg la minte și la suflet iubește natura și spectacolul sau, iar firescul vieții este ca pădurile și dealurile să fie casă animalelor sălbatice.

În secolul 21 suntem contemporanii unui genocid asupra biodiversității, iar în urma lui rămân doar statisticile vânătorești și pădurile rase de pe fața pământului. Trăim într-o Românie a domeniilor, cotelor și permiselor de vânătoare. Să mai vorbim despre moralitate și empatie? Cam cât de patologică trebuie să fie o societate încât să-și permită uciderea animalelor din plăcere?

Așadar unde să plec cu cortul, și să-mi las și câinele să alerge fără teama de a fi împușcat? Vara asta nu prea am unde!